Într-un un regim ateu, e posibil să fim cu totul lipsiţi de cărţi şi să nu avem multă vreme legături cu preoţimea ortodoxă – atunci va trebui să trăim prin ceea ce am dobândit în libertate: nu doar ceea ce am citit sau ni s-a spus, ci ceea ce ne-am impropriat şi am trăit din învăţătura creştină. Compromisul creştin în cugetare, în cuvânt şi negrijă deschide într-adevăr calea către triumful forţelor absurdului. Epoca actuală a absurdului este dreapta răsplată a creştinilor care au renunţat să mai fie creştini.Cum să ne pregătim pentru a rezista greutăţilor ce ne aşteaptă? Cuviosul Serafim Rose

Creştinii vremurilor din urmă sunt efectiv adormiţi duhovniceşte şi au nevoie disperată să fie treziţi de o trâmbiţă a Duhului precum cea a Sfântului Simeon [Noul Teolog]. Nu cei care sunt ortodocşi prin naştere şi obiceiuri vor moşteni Împărăţia Cerurilor; aceştia trebuie treziţi la împlinirea conştientă a poruncilor lui Hristos şi la primirea conştientă a Duhului Celui Sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum cu prisosinţă a învăţat Sfântul Simeon.(…)

 

(Prefaţă la Păcatul lui Adam şi mântuirea noastră: Şapte Omilii ale Sfântului Simeon Noul Teolog; Frăţia Sfântul Herman de Alaska, Platina, CA, 1979)

 

Vremea sfârşitului nu o ştie nimeni, chiar dacă pare aproape, nu o ştim; oricât de aproape ar fi, el rămâne totuşi viitor. În prezent avem aceeaşi străveche luptă împotriva puterilor nevăzute, împotriva lumii şi împotriva propriilor patimi, de rezultatul căreia depinde soarta noastră veşnică.

Să ne luptăm cât mai e încă ziuă, folosind timpul şi armele date de Atotmilostivul nostru Dumnezeu!

 

Într -adevăr, astăzi avem mai multă nevoie decât avea Cuviosul Paisie(Velicicovschi) de o întoarcere la izvoarele Ortodoxiei autentice! Situaţia noastră e disperată! Şi, totuşi, mila lui Dumnezeu nu ne părăseşte, şi chiar şi astăzi putem spune că există o mişcare spre Ortodoxia autentică care respinge conştient indiferenţa, modernismul sau chiar apostazia care sunt predicate de teologi şi ierarhi ortodocşi de faimă mondială, mişcare care flămânzeşte după ceva mai mult decât Ortodoxia „îndătinată”, lipsită de putere în faţa asalturilor unei lumi rafinate, pricepute în distrugerea sufletelor. E adevărat, desigur, că lumea saturată de Sfânta Ortodoxie care l-a dat pe Cuviosul Paisie nu mai există, şi de asemenea adevărat că glasul „bătrânilor de-Dumnezeu-purtători” pe care i-a întâlnit sau i-a format pe calea sa Sfântul Paisie( Velicicovschi), chiar şi într-o epocă de declin spiritual, e pur şi simplu de neauzit în zilele noastre care sunt cu siguranţă zilele creştinilor de pe urmă.

Şi, totuşi, nu se poate ca flacăra zelului cu adevărat ortodox să moară înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi nici, dacă această flacără există, Hristos Dumnezeul nostru să nu arate chiar şi acum râvnitorilor Săi cum să ducă o viaţă ortodoxă adevărată şi inspirată. În realitate, mesajul Cuviosului Paisie(Velicicovchi) se adresează tocmai şi direct nouă, creştinilor de pe urmă: în „sulul” său despre „rugăciunea minţii” el spune că Sfinţii Părinţi au scris cărţile lor „prin purtarea de grijă deosebită a lui Dumnezeu ca în vremurile de pe urmă această lucrare dumnezeiască să nu cadă în uitare”(n.n. -e vorba de rugăciunea minții).

Mulţi tineri din ziua de astăzi sunt în căutarea unui guru, fiind gata de a deveni sclavii oricărui astfel de candidat ce s-ar ivi; dar vai de aceia care se folosesc de climatul acestor vremi pentru a se proclama pe ei însuşi „bătrâni purtători-de-Dumnezeu” din vechea tradiţie – astfel aceştia se amăgesc pe ei înşişi şi îi amăgesc şi pe alţii.

Mai presus de orice, vremurile noastre cheamă la

osteneli smerite şi tăcute,

cu dragoste şi admiraţie faţă de ceilalţi nevoitori pe calea vieţii duhovniceşti ortodoxe

şi o hotărâre fermă ce nu se descurajează din pricina atmosferei nefavorabile.

Noi, creştinii vremurilor de pe urmă, suntem în permanenţă chemaţi

să lucrăm asupra noastră înşine,

să fim supuşi părinţilor şi autorităţilor duhovniceşti,

să ducem o viaţă cuviincioasă cu cel puţin un minimum de disciplină duhovnicească şi cu o lectură regulată a literaturii duhovniceşti ortodoxe pe care Cuviosul Paisie(Velicicovchi) a transmis-o şi nouă, celor de astăzi,

să veghem asupra păcatelor şi căderilor noastre fără a-i judeca pe alţii.

Dacă vom face aşa, chiar în aceste vremuri teribile, putem avea nădejde – cu mila lui Dumnezeu – de mântuire a sufletelor noastre.

(Introducere la Viaţa Cuviosului Paisie Velicikovski de Schimonahul Mitrofan; St. Herman de Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976)

Cât despre fatalismul celor care cred că omul trebuie să fie sclav al „spiritului vremii”, acest lucru este dezminţit de experienţa oricărui creştin vrednic de acest nume, deoarece viaţa creştină nu reprezintă nimic dacă nu este o luptă împotriva duhului fiecărei epoci de dragul veşniciei.

Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între

adevăratul Dumnezeu şi el însuşi,

între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar care sfârşeşte în întuneric.

Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele dou ă Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă, nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate în Iad şi Rai. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă… Vechea poruncă „Să nu [faceţi rele]”, spune Zarathustra [lui Nietzsche], a devenit demodată; noua poruncă este „Eu voi [face]”.

 

În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său „Eu voi [face] ”, trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.

Compromisul creştin în cugetare, în cuvânt şi negrijă deschide într-adevăr calea către triumful forţelor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Epoca actuală a absurdului este dreapta răsplată a creştinilor care au renunţat să mai fie creştini.

 

Este inutil, de fapt e chiar absurd să vorbeşti de o societate în reformă, de schimbarea cursului istoriei, de intrarea într-o epocă dincolo de absurditate, dacă nu Îl avem pe Hristos în inimile noastre; iar dacă chiar Îl avem pe Hristos în inimi, nimic nu mai contează.

 

(„Sub-umanitatea: Filosofia Absurdului” în The Orthodox Word, Platina, Sept./Oct 1982)

După ce a zugrăvit o imagine cam sumbră a situaţiei în care se află omenirea astăzi, părintele Serafim a dat o înţeleaptă prognoză a ceea ce ne-ar putea aştepta în anii ’80( n.n. cu atât ma valabil astăzi și derulându-se deja), cum ne va afecta duhovniceşte şi ce trebuie să facem în consecinţă. El a pus accentul pe trei mişcări:

răspândirea comunismului(n.n.- într-un sens mai larg, răspândirea ateismului) în lumea liberă,

răspândirea ideilor religioase din Orient, [dez]amăgirea spirituală şi

renaşterea religioasă din Rusia.

Răspândirea comunismului, spunea el, trebuie să o înţelegem dintr- un punct de vedere spiritual.

Apoi a pus întrebarea: Cum să ne pregătim pentru a rezista greutăţilor ce ne aşteaptă?

În primul rând, trebuie să înţelegem că libertatea pe care o avem în America este un dar preţios pe care aproape jumătate din populaţia lumii l-a pierdut şi puţini sunt cei care îl au în măsura în care îl avem noi; suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea cu chibzuinţă a acestei libertăţi.

În al doilea rând, trebuie să ne dăm seama de realitatea comunismului (sau, mai degrabă, a ateismului) – această plagă a vremurilor noastre, şi să avem în vedere posibilitatea că şi noi am fi putut foarte bine să trăim sub el sau sub altceva asemănător( n.n noi deja  vedem răspândirea tot mai mare a ateismului). Pregătirea noastră duhovnicească pentru aceasta va adânci în acelaşi timp conştiinţa noastră spirituală şi viaţa duhovnicească.

În al treilea rând, trebuie fim nişte oameni informaţi. Trebuie să avem cunoştinţă de credinţa noastră ortodoxă. Trebuie să citim în permanenţă cărţi duhovniceşti – Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Sfinţii Părinţi – dar să nu o facem pentru o cunoaştere abstractă, ci pentru a ne ajuta în viaţa noastră creştinească de zi cu zi. Dacă va veni un regim ateu, e posibil să fim cu totul lipsiţi de cărţi şi să nu avem multă vreme legături cu preoţimea ortodoxă – atunci va trebui să trăim prin ceea ce am dobândit în libertate: nu doar ceea ce am citit sau ni s-a spus, ci ceea ce ne-am  impropriat şi am trăit din învăţătura creştină . Ni se va cere apoi să spunem altora un cuvânt – dar nu trebuie să fie doar ceva pe care l- am memorat, ci un cuvânt viu care face parte din noi.

 

Sursa:

Pag 23-43 „NE VORBEŞTE PĂRINTELE SERAFIM ROSE* SCRISORI MISIONARE”

©2001 NIKODEMOS ORTHODOX PUBLICATION SOCIETY

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s