INEDIT: Părintele Serafim Rose-Inima Ortodoxiei este rugăciunea. Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru Împărăția Cerurilor. „Bisericile” schismatice au uitat acest adevăr și au făcut compromisuri cu lumea; Ortodoxia e singura care a rămas supralumească și e singura care continuă să dea Sfinți. Creștinii credincioși rămași în vremurile din urmă, după cum ne-a spus Hristos, vor fi foarte puțini; marea majoritate a celor care își spun ei înșiși creștini îl vor primi pe Antihrist ca pe Mesia. Cine nu este un adevărat creștin ortodox aparține „noului creștinism” sau”creștinătății” lui Antihrist. Vremea care vine, de „pace“, „unitate“ și „înfrățire” se va desfășura sub domnia lui Antihrist: va fi în numele creștinătății, dar satanică în spirit

<< 002. Luni, 15 iulie 1963

 

Dragă Alison,

 

Am primit scrisoarea ta vineri, întorcându-mă de la biserică, unde am primit Sfânta Împărtășanie. Așadar, se pare că, în acești câțiva ani, rolurile noastre s-au inversat: eu, care atunci încă eram în căutări, am descoperit obiectul căutărilor mele; pe când tu și acum mai cauți. Dar asta e voia lui Dumnezeu.

Mă bucur mult că primesc vești de la tine iarăși și sunt aproape convins că acum înțeleg semnificația scrisorilor tale. M-am rugat pentru tine mereu și m-am gândit la tine adesea; și e adevărat că, de o lună sau două, îmi stă gândul la tine în mod deosebit.

Când ți-am scris ultima dată, mă apropiasem mult de Biserica Ortodoxă Rusă, cu toate că încă aveam oarecare îndoieli; și, deși mă lepădasem de păcatele mele cele mai rele, în mare parte, încă trăiam așa cum trăiește lumea. Dar apoi, așa, nevrednic, cum sunt, Dumnezeu mi-a dezvăluit calea Sa. Am cunoscut un grup de ruși ortodocși trăitori înflăcărați (zeloși) și, în câteva luni, am fost primit în Biserica Ortodoxă Rusă din Exil, căreia de un an și jumătate îi sunt fiu devotat (în mod semnificativ, s-a întâmplat în Duminica „Fiului Risipitor“, drept înainte să înceapă Postul Paștelui). M-am renăscut întru Domnul nostru, acum sunt robul Lui și întru El am cunoscut o asemenea bucurie cum niciodată  în vremea când trăiam după lume nu am crezut că ar fi posibilă.

Am devenit ceea ce lumea ar numi un „fanatic“, un  habotnic; de fapt, toți credincioșii ortodocși adevărați sunt „fanatici“sau habotnici. Acest „fanatism“ este justificat prin faptul că Biserica Ortodoxă este singura și adevărata Biserică a lui Hristos; reprezintă realitatea față de care romano-catolicismul și toate celelalte așa zise „biserici” sunt, în cel mai bun caz, doar umbre palide. Se poate ca aceasta să ți se pară o declarație extremă și, ca să te convingi de adevărul ei, nu pot decât să te invit să-l descoperi singură.

Toate sunt după voia lui Dumnezeu; în legătură cu acest adevăr, în ultimii doi ani, am avut parte de experiențe clare și remarcabile. Căile lui Dumnezeu adesea ne par neobișnuite; dar scopul Lui e mereu același: să aducă oamenii la El. După cum am spus, acum sunt aproape sigur cu privire la rostul  scrisorilor tale: Dumnezeu vrea să-ți vorbească prin mine despre Ortodoxie – nu datorită vreunei virtuți de care aș da eu dovadă, ci pentru că Adevărul lui Dumnezeu e atât de puternic, încât poate fi dezvăluit chiar și prin intermediul  cuiva total nevrednic cum sunt eu.

Ceea ce spun eu trebuie că pare total neverosimil în ochii lumii. Din câte știu, tu ai vizitat o biserică ortodoxă numai de două ori în viața ta: probabil că tu încă ești o anglicană formală ( doar cu numele) dar în momentul de față, de fapt,  ești separată de orice religie; iar soțul tău probabil că e protestant sau nu aparține niciunei credințe. Poate că nu e nicio biserică ortodoxă în apropiere de tine  pe orază de o sută de mile în jur, și poate că privești Ortodoxia ca pe ceva „oriental“ și exotic. Prin urmare, este foarte „neverosimil“ că ai putea să devii ortodoxă; și totuși, sunt aproape convins în această privință și simt că vei recunoaște voia lui Dumnezeu în cuvintele pe care ți le adresez. Dacă e așa, și din moment ce Biserica Ortodoxă e singura și adevărata Biserică a lui Hristos, atunci nimic din ceea ce spune și face lumea nu te va împiedica să te apropii cu adevărat de Domnul nostru în Biserica Lui; și Domnul nostru va trimite în timp util mijloacele prin care își va îndeplini scopurile Lui.

Nu voi încerca să spun prea multe despre Ortodoxie în scrisoarea asta, ci voi aștepta să aflu reacția ta față de cele pe care ți le-am spus până acum. Și orice aș putea eu să spun, firește, va fi doar o expresie nedesăvârșită, incompletă, a unor adevăruri care nu înseamnă nimic până când individul nu le trăiește cu întregul lui suflet. Dacă chiar te preocupă Ortodoxia, pot să încep să-ți trimit cărți (nu neapărat cărți despre Ortodoxie, ci cărți care oferă sfaturi spirituale foarte practice, o hrană necesară pentru viața ortodoxă), icoane etc. și să îți și fac cunoștință cu persoane ortodoxe. De exemplu, cunosc la New York o tânără americană foarte devotată, care s-a convertit la Biserica Rusă. Una dintre bucuriile vieții ortodoxe este să cunoști astfel de persoane (chiar și numai prin corespondență), căci, mai ales în Ortodoxie, sentimentul comuniunii este foarte puternic; între credincioșii devotați, toți sunt „frați“ și „surori“, iar cuvintele astea nu sunt simple metafore. Toți cei care și-au însușit numele de creștin ortodox se străduiesc împreună pentru același scop; și, chiar și din timpul vieții acesteia, pregustăm iubirea desăvârșită care ne va uni întru Domnul în Împărăția veșnică pe care El a pregătit-o pentru credincioșii Săi.

Father Seraphim Rose

Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Împărăție, Împărăția Cerurilor. „Bisericile” schismatice, în măsură mai mare sau mai mică, au uitat acest adevăr și au făcut compromisuri cu lumea; Ortodoxia e singura care a rămas supralumească.

Scopul vieții ortodoxe (pe care cu toții suntem cumplit de departe de a-l atinge) este să trăim această viață amintindu-ne neîncetat de viața de apoi, de fapt, să întrezărim chiar și din această viață, prin Harul lui Dumnezeu, începutul acelei vieți. Acesta este sensul acelei „bucurii“ sau „fericiri”  despre care tocmai am scris și care, pentru mine, reprezintă cea mai grăitoare dovadă a adevărului Ortodoxiei. Sfinții trăiesc neîncetat cu această ”fericire”  – mai târziu îți voi relata câteva istorisiri minunate legate de unii dintre sfinții noștri ruși din vremurile moderne și de felul în care această ”fericire”  s-a manifestat în cazul lor. Și Ortodoxia e singura care continuă să producă sfinți– adică sfinți adevărați, nu doar „oameni buni“. Actualul Arhiepiscop de San Francisco (a venit aici recent de la Paris) este un astfel de om. Duce o adevărată viață a răstignirii – cel mai sever ascetism (nici măcar nu se întinde vreodată ca să se odihnească), o dăruire totală față de ceilalți fără a se cruța deloc pe sine, milostenie creștină și răbdare până și în fața celor mai diabolice și calomnioase acuzații (căci Satana atacă Biserica noastră cu mare înverșunare, pe multe căi); și mereu e plin de atâta dragoste și bucurie, încât, în prezența sa, toți sunt mereu fericiți și plini de pace, chiar și în momente de necaz sau în cele mai dificile circumstanțe.

Related image

Acestea sunt vremuri foarte grele. Majoritatea preoților și episcopilor pe care îi cunosc (episcopii Bisericii noastre sunt foarte apropiați de poporul lor, sunt foarte calzi și ușor de abordat) sunt convinși că acestea sunt ultimele zile ale lumii și că domnia Antihristului se apropie. Firește, e foarte ușor să te pierzi cu firea contemplând subiectul ăsta; însă Domnul nostru ne-a spus să fim pregătiți pentru semnele sfârșitului, iar cei care nu se vor preocupa de aceste semne nu vor face decât să se lase înșelați de ele. Creștinii credincioși rămași în vremurile din urmă, după cum ne-a spus Hristos, vor fi foarte puțini; marea majoritate a celor care își spun ei înșiși creștini îl vor primi pe Antihrist ca pe Mesia. Prin urmare, nu este suficient să fim creștini „non-confesionali“. Cei care nu sunt adevărați creștini ortodocși aparțin „noului creștinism“,  așa zisului „creștinism“ al Antihristului. Papa de la Roma și aproape toți ceilalți vorbesc astăzi despre „prefacerea lumii“ prin creștinism: preoții și maicile participă la demonstrații în sprijinul „egalității între rase“ și al altor cauze asemănătoare. Acestea nu au nimic a face cu creștinismul: nu fac decât să le distragă atenția oamenilor de la țelul lor adevărat, anume Împărăția Cerurilor. Vremea care vine, de „pace“, „unitate“ și „înfrățire“, dacă va veni, se va desfășura sub domnia lui Antihrist: va fi în numele creștinătății, dar satanică în spirit. Astăzi cu toții caută fericirea pe Pământ și au impresia că ăsta e „creștinism“; adevărații creștini ortodocși știu că vremea persecuțiilor, care a început iarăși sub conducerea bolșevicilor, încă nu a luat sfârșit și că numai prin multe dureri și încercări ne vom învrednici să pătrundem în Împărăția Cerurilor.

Inima Ortodoxiei este rugăciunea; și pot să spun sincer că, înainte să descopăr Ortodoxia, n-am avut nici cea mai mică idee despre ce este rugăciunea sau ce putere are. Bineînțeles, credincioșii rămân adesea reci în timpul rugăciunilor; dar am trăit momente, petrecute atât de unul singur, cât și alături de alții, de rugăciune cu adevărat fierbinte și înflăcărată, și de lacrimi sincere de căință: și am trăit bucuria momentului în care am primit răspuns la rugăciunile mele. Fiind astfel îmbărbătat, eu, un om slab și nevrednic, am vorbit cu îndrăzneală Domnului și Maicii și Sfinților Săi (nu am mai întâlnit pe nimeni care să se roage Sfinților cu asemenea credință și atât de fierbinte precum credincioșii ortodocși), și îndrumarea pe care Aceștia mi-o acordă în viață e la fel de reală pentru mine precum propria-mi respirație.

Te rog să mă ierți că am scris atât de mult despre mine, dar îmi este imposibil să vorbesc despre Ortodoxie în mod abstract; tot ce știu despre Ortodoxie am aflat din experiența mea proprie. La un nivel exterior, poate că te-ar interesa să afli că nu m-am mai întors în lumea academică și că nici nu mă voi întoarce; că încă nu am terminat cartea pe care am început-o acum doi ani, atât din cauza dimensiunii sale, cât și a schimbărilor care au survenit de atunci în perspectiva mea (cartea se referă la condiția spirituală a lumii contemporane, în lumina Adevărului Ortodox). După ce voi fi terminat cartea, într-un an sau doi, cu voia Domnului, am de gând să devin călugăr (și poate preot),  în slujba lui Dumnezeu.

Cât despre situația ta, mie nu mi se pare deloc lipsită de speranță, ci chiar încurajatoare. Te simți părăsită de Dumnezeu; și totuși, ai puterea să te împotrivești ispitelor diavolești ale tatălui tău și să suporți tot ce ți s-a întâmplat cu o oarecare răbdare. Dumnezeu ți-a slăbit puterile, cred, ca să te pregătească să-ți descoperi toată puterea întru El; iar calea spre această putere se regăsește în Ortodoxie.

Scrie-mi în curând și spune-mi ce simți în inima ta. Dacă ți-am vorbit cu îndrăzneală, aceasta rezultă din marea certitudine și bucuria intensă pe care Domnul le revarsă asupra mea când mă împărtășesc din Preasfântul Său Trup și Sânge. Cum să nu vorbesc cu îndrăzneală, când e limpede ca lumina zilei că toate din această lume trec într-o clipă și rămân doar Domnul și Împărăția Sa minunată( de nedescris), pe care El a pregătit-o pentru noi, cei care luăm asupra noastră jugul Lui ușor (și, într-adevăr, cât de ușor e acest jug, care necredincioșilor le pare atât de greu!) și Îi urmăm Lui. Roagă-te pentru mine, care sunt nevrednic de toate care mi-au fost dăruite.

 

Fratele tău întru Hristos,

 

P.S. Unde se află mai exact Ursa în Illinois? E aproape de vreun oraș mare?

 

P.P.S. Adaug câteva articole scrise în limba engleză care au apărut recent în mica revistă a Diecezei din San Francisco.

 

P.S. iarăși: După ce am scris cele de mai sus, am citit câteva pagini scrise de unul dintre părinții noștri duhovnicești din vremurile recente (a murit în 1907 și încă nu a fost canonizat), Părintele Ioan din Kronstadt. Citesc câteva pagini din scrierile lui în fiecare seară și, de obicei, realizez că îmi vorbește foarte direct și explicit despre vreo problemă sau situație care m-a tulburat în acea zi. În seara asta, imediat după ce am terminat de scris scrisoarea asta, am citit (deschizând cartea la o pagină aleatorie) următoarele:

Image result for seraphim rose john maximovitch

„Așa cum mama își învață copilul să meargă, ne învață și Domnul să credem în El cu credință vie. Mama își pune copilul pe picioare, îl lasă să stea așa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii pași, până când se hotărăște să pășească și cade. Întocmai ca o mamă, Domnul îl învață pe creștin să creadă în El, credința fiind ca și mersul (credința – cale duhovnicească).Credința noastră este firavă, lipsită de experiență, întocmai ca un copil care învață să meargă. Domnul ne lipsește de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri și supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simțim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El  după ajutor(și trebuie, într-adevăr, să o facem). Creștinul își dă silința să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minții (așa cum copilul își dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obișnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-și facă curaj, se împiedică și cade. Vrăjmașul și stricăciunea păcatului pe care o avem de la naștere închid ochii inimii care încerca să vadă, ținându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuși aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar și în brațe, numai să vină la El cu credință; și atunci când, străduindu-te, reușești să-L vezi pe Domnul cu ochii duhovnicești ai credinței, El îți întinde o mână de ajutor, ca și cum te-ar lua în brațe și ți-ar alunga vrăjmașii. Atunci simte creștinul îmbrățișarea Mântuitorului însuși.Slavă bunătății și înțelepciunii Tale, Doamne! Așa cum, atunci când ești strâmtorat de diavolul și de toate necazurile, trebuie să vezi îndată cu ochii inimii că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate și dărnicie și roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă și pe noi părtași acestui nesecat izvor de bunătate și ajutorare duhovnicească și îndată ți se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credință sau vedere a inimii către Domnul și nădejdea că vei primi de la El  tot ceea ce îi ceri, ca de la un Atot-bun. Așa este! Acesta este adevărul, experiența ne-o arată. Așa ne învață și Dumnezeu, adică să recunoaștem că fără El suntem de o neputință morală fără seamăn și, cu zdrobire de inimă, să menținem duhul nostru într-o necontenită dispoziție rugătoare.“>>

Sfantul Ioan de Kronstadt

Originalul îl redăm mai jos, de la sursa https://thoughtsintrusive.wordpress.com/2017/11/17/letters-of-fr-seraphim-rose-1961-1982/

„002.Monday, July 15, 1963

Dear Alison,

I received your letter Friday on returning from Church, where I had received Holy Communion. And so it seems that in these few years our roles have been reversed: I, who was still seeking then, have found the object of my search; and you are now once more seeking. But this is as God wills.

I am very happy to hear again from you, and I am quite certain about the meaning of your writing now. I have prayed for you always, and have thought often about you; and it is quite correct that you have been especially on my mind during the last month or two.

When you last heard from me I was very near to the Russian Orthodox Church, though still somewhat uncertain; and though I had renounced the worst of my sins, I still lived very largely as the world lives. But then, unworthy as I am, God showed His path to me. I became acquainted with a group of fervent Orthodox Russians, and within a few months (it was, significantly enough, on the Sunday of the “Prodigal Son” just before the beginning of Lent) I was received into the Russian Orthodox Church in Exile, whose faithful child I have been for the year and a half since then. I have been reborn in our Lord, I am now His slave, and I have known in Him such joy as I never believed possible while I was still living according to the world.

I have become what the world would call a “fanatic”; in fact, all true Orthodox believers are “fanatics.” Such “fanaticism” is justified by the fact that the Orthodox Church is the one true Church of Christ; it is the reality of which Roman Catholicism and all other churches are but pale shadows at best. This may seem like an extreme statement to you, and as proof I can only ask you to discover it for yourself.

Everything is according to the will of God; of this truth I have had very clear and remarkable experience in the last two years. The ways of God seem often strange to us; but His purpose is always the same: to draw men to Himself. As I said, I am quite certain of the meaning of your writing to me now: God wishes to use me to tell you about Orthodoxy—not because there is any virtue in me, but because Gods Truth is so powerful that it can be made known even through someone as totally unworthy as myself.

What I say must seem very unlikely in the eyes of the world. You have visited an Orthodox Church, as far as I know, only twice in your life: you yourself are probably still a nominal Anglican, and separated from all religion now, and your husband is probably Protestant or of no religion at all; there is perhaps no Orthodox Church within a hundred miles of you and perhaps you think of Orthodoxy as something “Eastern” and exotic. It is therefore very “unlikely” that you are to become Orthodox; and yet I am quite certain of the fact, and I feel that you are going to recognize the will of God in what I am saying. If this is so, and since the Orthodox Church is the one and only Church of Christ, then nothing the world can say or do will stop you from being truly joined to our Lord in His Church; and our Lord will send the means in due time to achieve His purposes.

I will not attempt to say much about Orthodoxy in this letter, but will wait to discover your reaction to what I have already said. And everything that I can say, of course, will be a very imperfect expression of truths that mean nothing until one experiences them with ones whole soul. If you are really interested in Orthodoxy, I can begin to send you books (not books about Orthodoxy so much as books of very practical spiritual advice which are a necessary nourishment of the Orthodox life), icons, etc., as well as introduce you to Orthodox people. I know, for example, a very devout American girl in New York who is a convert to the Russian Church. One of the joys of the Orthodox life is knowing such people (even if only by correspondence), for in Orthodoxy especially the sense of community is very strong; among devout people, everyone is “brother” and “sister,” and these words are not mere metaphors. All who have taken the name of Orthodox Christians are striving together for the same goal; and even in this life we have a foretaste of the perfect love that will bind us together in our Lord in the eternal Kingdom He has prepared for His faithful.

Orthodoxy is the preparation of souls for this Kingdom, the Kingdom of Heaven. The schismatic Churches have, in lesser or greater measure, forgotten this truth and compromised with the world; Orthodoxy alone has remained other-worldly. The aim of the Orthodox life (of which we all fall miserably short) is to live in this life in constant remembrance of the next life, in fact to see even in this life, through the Grace of our Lord, the beginning of that life. This is the meaning of the “joy” of which I just spoke, and which to me is the strongest proof of the truth of Orthodoxy. The saint lives always in this joy—I will tell you later some wonderful stories of some of our modern Russian saints and how this joy was expressed in them. And Orthodoxy alone continues to produce saints—I mean real saints, not just “good men.” The present Archbishop of San Francisco (he came here recendy from Paris) is such a man. He leads a life of real crucifixion—the strictest asceticism (he never even lies down), a totally selfless giving of himself to others, Christian kindness and patience even in the face of the most evil and slanderous accusations (for Satan attacks our Church very strongly, in many ways); but always he is full of such love and joy that one is always happy and at peace in his presence, even in sorrow and in the most trying circumstances.

These are very difficult times. Most of the priests and bishops I know (the bishops of our Church are very close to their people, very warm, and very easy to approach) are convinced that these are the last days of the world and that the reign of Antichrist is at hand. This is of course a very easy subject to get carried away with; but our Lord has told us to be prepared for the signs of the end, and those who are not interested in them are only going to be seduced by them. The faithful remnant of Christians in the last days, as our Lord has told us, will be very small; the vast majority of those who call themselves Christians will welcome Antichrist as the Messiah. Therefore it is not enough to be a “non-denominational” Christian; those who are not true Orthodox Christians belong to the “new Christianity,” the “Christianity” of Antichrist. The Pope of Rome and practically everyone else today speaks of “transforming the world” by Christianity: priests and nuns take part in demonstrations for “racial equality” and similar causes. These have nothing to do with Christianity: they do nothing but distract men from their true goal, which is the Kingdom of Heaven. The coming age of “peace,” “unity,” and “brotherhood,” if it comes, will be the reign of Antichrist: it will be Christian in name, but Satanic in spirit. Everyone today seeks happiness on earth, and they think this is “Christianity”; true Orthodox Christians know that the age of persecutions, which began again under the Bolsheviks, is still with us, and that only by much sorrow and tribulation are we made fit to enter the Kingdom of Heaven.

The heart of Orthodoxy is prayer; and I may truthfully say that before I found Orthodoxy I never had the slightest idea of what prayer was or what power it had. Often, of course, one is cold in prayer; but I have known times, both by myself and with others, of truly warm and fervent prayer, and of heartfelt tears of repentance: and I have known the joy of seeing my prayers answered. Thus encouraged I, feeble and unworthy, have been bold to speak to our Lord and to His Mother and His Saints (I have known no one who prays to the Saints with such faith and fervor as Orthodox believers), and their guidance in my life is as real to me as my own breathing.

Please forgive me for speaking so much about myself, but it is impossible for me to speak about Orthodoxy in the abstract; all I know about it has come from my experience. On a more external level you may be interested to know that I have never returned to the academic world and never shall; that I have still not finished the book I began two years ago, both because of its length and because of the change in my views since then (the book is a discussion of the spiritual state of the contemporary world in the light of Orthodox Truth); and that, God willing, I intend to become a monk (and perhaps a priest) in the service of God when I have finished the book in a year or two.

As to your state, it seems to me to be not at all hopeless, but rather encouraging. You feel yourself deserted by God; and yet you had the strength to resist the Satanic temptation of your father and to suffer all that has happened to you with some patience. God has weakened you, I think, to prepare you to find all your strength in Him; and the way to such strength lies in Orthodoxy.

Write soon and tell me what is in your heart. If I have spoken boldly, it is out of the intense certainty and joy with which I am filled by our Lord when I receive His Most Holy Body and Blood. How can I not speak boldly when it is as clear as day to me that everything in this world passes away in an instant, and all that remains is our Lord and the indescribable Kingdom He has prepared for us who take His light yoke upon ourselves (and indeed, how light is that yoke that looks so heavy to unbelievers!) and follow Him. Pray for me, who am unworthy of everything that has been given me.

In Christ, your brother,

p.s. What part of Illinois is Ursa in? Is it near any large city?

p.p.s. I am enclosing a few English articles that appeared recently in the small journal of the San Francisco Diocese.

p.s. again: After writing the above, I was reading a few pages from one of our recent spiritual fathers (he died in 1907 and has not yet been canonized), Father John of Kronstadt. I read a few pages from him every night, and usually I find that he speaks very direcdy and explicitly to me about some problem or circumstance that has been troubling me that day. Tonight, just after finishing this letter, I read (opening the book at random) the following:

“As a mother teaches her child to walk, so also God teaches us to have a living faith in Him. A mother will make the child stand, and leave it for a while by itself, then she will tell it to come to her. The child cries without its mother; it wants to go to her, but is afraid to attempt to move its feet; it tries to walk, makes a step, and falls down. God teaches the Christian faith in Him in like manner: our faith is as weak as the child beginning to walk. The Lord leaves the man without His help and gives him up to the Devil, or to various distresses and afflictions and afterwards, when he is in extreme need of help of being delivered from them (for we are not ready to go to Him until we are in need of salvation), He bids us look on Him and come to Him for that Help. The Christian endeavors to do so: he opens the eyes of his heart and tries to see the Lord by means of them, but his heart, not being taught how to see God, is afraid of its own boldness, and stumbles and falls. The enemy and inborn sinful corruptions close the newly opened eyes of the heart and cut him off from God, so that he cannot approach Him, though God is near, ready to take him into His arms; only God must be approached with faith, and an effort must be made to see Him fully with the spiritual eyes of faith. Then He will Himself stretch out His helping hand, will take the man into His arms and drive away the enemies. Then the Christian feels that he has fallen into the arms of the Saviour Himself. Glory be to Thy goodness and wisdom, Lord! Thus during the efforts of the Devil against us, and in every affliction, we must see clearly with the eyes of the heart, as if He stood before us, the Saviour, the Lover of men: and look upon Him with boldness as upon our inexhaustible treasury of goodness and mercies, and pray to Him with all our hearts, that He may give us a portion of this inexhaustible fountain of blessings and of spiritual help; and we shall immediately obtain what we are praying for. The chief thing is faith, or the spiritual vision of the Lord and the hope of receiving everything from Him, as the Most-merciful, the Most-true. This is the truth; this is from experience. By these means God also teaches us to acknowledge our extreme moral infirmity without Him, to be contrite in heart, and constantly in a prayerful frame of mind.”

 

Vezi și https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/06/10/in-zilele-noastre-in-universitati-nu-este-propovaduit-adevarul-dragostea-de-adevar-a-pierit-din-sufletele-oamenilor-daca-hristos-si-sfintii-sai-ar-pasi-azi-printre-noi-ar-fi-inchisi-la-casa-de-neb/

Reclame

3 gânduri despre „INEDIT: Părintele Serafim Rose-Inima Ortodoxiei este rugăciunea. Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru Împărăția Cerurilor. „Bisericile” schismatice au uitat acest adevăr și au făcut compromisuri cu lumea; Ortodoxia e singura care a rămas supralumească și e singura care continuă să dea Sfinți. Creștinii credincioși rămași în vremurile din urmă, după cum ne-a spus Hristos, vor fi foarte puțini; marea majoritate a celor care își spun ei înșiși creștini îl vor primi pe Antihrist ca pe Mesia. Cine nu este un adevărat creștin ortodox aparține „noului creștinism” sau”creștinătății” lui Antihrist. Vremea care vine, de „pace“, „unitate“ și „înfrățire” se va desfășura sub domnia lui Antihrist: va fi în numele creștinătății, dar satanică în spirit”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s