Să ne eliberăm de înșelări! Mărturii contemporane despre ce înseamnă adevărata mărturisire, adevărata prigoană, adevărații mărturisitori. Iată ce sufereau credincioșii, preoții și episcopii mărturisitori- exil, detenție, torturi, o viață plină de privațiuni.

Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.
Părintele duhovnicesc care a dat naştere ideii de Biserică în catacombe a fost Patriarhul Tihon. În primii ani ai existenţei sale, Biserica din catacombe nu avea nici organizare şi nici administraţie, era dispersată fizic şi geografic, şi era unită numai prin numele Mitropolitului Petru. Primul episcop din catacombe, Maxim, a fost arestat în 1928 şi a fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki; în 1930, el a fost trimis din lagăr la Moscova şi a fost împuşcat. Începând din 1928, în lagărele de concentrare de la Solovki şi Svir la «Belbaltlag», şi în multe alte lagăre din Siberia, au început să se facă multe hirotonii secrete. (În lagărul de la Solovki, unde eram eu, se făceau de către episcopii Maxim, Victor, Ilarion şi Nectarie.)(n.n. În acea perioadă existau episcopi mărturisitori și dovada mărturisirii lor nu era doar la nivel de discurs, fapt dovedit de viața lor, și anume că ajungeau să sufere adevărata prigoana- exil, pierderea libertății, detenția, o viață plină de privațiuni torturile, moartea prin execuție.)
După moartea Mitropoliţilor Petru şi Chiril (amândoi morţi în exil, în 1936),conducătorul administrativ şi duhovnicesc al Bisericii din catacombe– care până atunci dobândise un anumit grad de organizare – a devenit Mitropolitul Iosif (chiar dacă se afla în exil).
La sfârşitul lui 1938, din cauza faptului că s-a ocupat de conducerea şi îndrumarea Bisericii secrete din catacombe, Mitropolitul Iosif a fost executat.
După moartea lui, Biserica din catacombe a început cu şi mai mare stricteţe să-şi păzească secretele, în special numele şi locaţiile conducătorilor ei duhovniceşti.
Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta – cu acest motto au apărut, din când în când, scurte informaţii despre viaţa acestei Biserici secrete”(I.M. Andreev, Brief Review of the History of the Russian Church from the Revolution to our Days, Jordanville, 1951, pp. 70-72).
„Există o mulţime de materiale documentare privitoare la această primă perioadă din istoria Bisericii din catacombe, atât în epistolele episcopilor şi ale altora care s-au separat de Mitropolitul Serghie, cât şi în memoriile şi relatările unor membri individuali ai Bisericii din catacombe, care au scăpat din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (…) În perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, persecutarea creştinilor în Uniunea Sovietică a atins punctul cel mai dramatic,
când chiar şi organizaţia bisericească „serghianistă”(n.n. care a făcut compromisul grav de a supune Biserica orânduirii comuniste sovietice antihristice) a ajuns la lichidare şi de Biserica din catacombe nu se mai auzea nimic. Doar puţini dintre cei mai de seamă colaboratori ai sovieticilor, cum ar fi însuşi Mitropolitul Serghie, au scăpat de închisoare sau de exil, fapt care, treizeci de ani mai târziu, a dus la acuzaţia lui Boris Talantov cum că „Mitropolitul Serghie, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei sale persoane”.
Când Stalin, pentru a profita de sentimentele patriotice şi religioase ale poporului rus în războiul împotriva germanilor, a deschis o parte dintre bisericile închise şi a permis alegerea unui „patriarh”, în 1943, a început o nouă perioadă în relaţia Biserică-Stat, moment în care patriarhia moscovită a devenit în fapt „Biserica de stat” a guvernului sovietic, răspândind propaganda comunistă în toată lumea în numele religiei şi
negând categoric existenţa vreunei persecuţii religioase în Uniunea Sovietică.
Simpla existenţă a Bisericii Ortodoxe din catacombe, opuse acestei politici, bineînţeles, putea să aibă un efect dezastruos, în special dacă devenea larg cunoscută în străinătate. Toate grupurile Bisericii din catacombe erau dezrădăcinate fără milă de către autorităţile sovietice atunci când erau descoperite, iar membrii ei erau condamnaţi la lungi perioade de detenţie. Majoritatea informaţiilor, puţine de altfel, pe care le avem din această perioadă a istoriei Bisericii din catacombe din Rusia provin din presa sovietică; dar nici până astăzi nu se cunoaşte aproape nimic despre organizarea şi conducerea Bisericii din catacombe în această perioadă.
Sub Hruşciov, în 1959, a început o nouă şi intensă persecuţie a religiei de către conducerea URSS, inaugurând cea mai recentă perioadă a istoriei Bisericii ruse, o perioadă în care însăşi organizarea bisericească serghianist- marionetă este folosită pentru lichidarea ortodoxiei în Rusia, în timp ce peste hotare a continuat propaganda comunistă şi incredibilele aserţiuni despre absenţa oricărei persecuţii a religiei în URSS. Majoritatea bisericilor, mănăstirilor şi seminarelor serghianiste rămase au fost închise în această perioadă şi o persecuţie deosebit de feroce a fost purtată împotriva comunităţilor bisericeşti „neînregistrate”, cum ar fi Biserica Ortodoxă din catacombe, care este cunoscută autorităţilor sovietice sub numele de „iozefiţi”, „tihoniţi” sau „Biserica Ortodoxă adevărată”. Persecuţia a fost deosebit de feroce între anii 1959-1964; de la căderea lui Hruşciov a fost mai puţin intensă, dar a continuat fără întrerupere, îndeosebi împotriva comunităţilor „neînregistrate”.( am citat din Introducerea la cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei”)

Imagini pentru vladica maxim serpuhovMănăstirea Solovki transformată în închisoare

La Solovki(n.n.- unul din lagărele de concentrare) am întâlnit mulţi ierarhi din Biserica adevărată. Şi acolo chiar am avut propria noastră biserică în catacombe.
În lagărele de concentrare, persecuţiile împotriva credinţei erau fireşti:
preoţii erau tunşi şi bărbieriţi, li se interzicea să poarte reverende şi
cruci. Pentru cel care îşi făcea semnul crucii se dădea un nou termen de
condamnare. Desigur, nici nu se punea problema să se ţină slujbe. Moaştele
sfinţilor erau expuse pentru batjocură într-un muzeu anti-religios cu
inscripţii blasfemiatoare – până şi sfinţii pătimeau cu noi! Călugărilor din
Solovki, care rămăseseră acolo ca muncitori calificaţi, li se interzicea să
aibă legături cu deţinuţii, sub pedeapsa cu moartea. Era deosebit de dificil
înaintea marilor sărbători: era imposibil să se adune doi, nimănui nu i se
permitea să meargă nicăieri fără permisii speciale, raidurile de noapte erau
mai frecvente, santinelele se dublau. Pentru ca cineva să se roage, trebuia
în fiecare moment să fie gata pentru o moarte de mucenic. Şi eram gata
pentru aceasta, purtând întotdeauna cu noi, ca primii creştini, o părticică
din Sfintele Taine. Am adus o astfel de părticică peste hotare şi i-am dat-o
Mitropolitului Anastasie.
Şi nu doar că eram gata să murim, ci mulţi chiar au murit, încrezători
că undeva acolo, departe de autorităţile sovietice, unde este libertate,
acolo Adevărul străluceşte în toată puritatea lui. Acolo oamenii trăiesc
prin ea şi se supun ei. Acolo oamenii nu se închină lui Antihrist(pag 36 )”

 

La Solovki aveam numeroase „biserici”-catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”.
Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae.

În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s-a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr-un permis special, scris de comandantul de tabără.
Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se facă şi avea să înceapă într-o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica
Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”.
Într-o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase…

Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici… În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea… Nu îmi amintesc cum ne-am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne-a acoperit!(…)

Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul
taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte… şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat.
„Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.
Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându-l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată
a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt.(…)

La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej,
prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat
noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi
afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun
de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept
arestarea.Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i-am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea
. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi… mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.”
Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro-Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s-a pus în acord cu autoritatea sovietică”.
Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul
episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.”
(pag 51-52)

Fragmente extrase din cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s