Nota noastră: Darea de seamă asupra evoluției spirituale a ortodocșilor ruși plecați în străinătate pentru a-și salva viețile sau pentru că nu erau de acord cu ideologia comunistă satanică a fost realizată de Sfântul Ioan Maximovici în 1938. Rămân actuale aceste evaluări ale Sfântului și avertismentele cu privire la toți ortodocșii care trăiesc în afara neamului lor ortodox sau care își trimit copiii să studieze în țări neortodoxe. Efectele se întind în timp, peste generații și generații, afectând Însăși Ortodoxia, Însăși Biserica. Să luăm aminte la avertismentele unui Sfânt atât de apropiat nouă în timp(1896- 1966)!

Vieţuind în condiţii noi, printre alte popoare, mulţi ruşi, cu trecerea anilor, au ajuns aproape să-şi uite patria, limba şi obiceiurile şi să se contopească cu masa în mijlocul căreia trăiau. (…)

O parte însemnată a ruşilor plecaţi în străinătate aparţine acelei pături a intelectualităţii care trăise, în ultima vreme, cu ideile Apusului. Numărându-se printre fiii Bisericii Ortodoxe, declarându-se ortodocşi, oamenii acestei categorii, în modul lor de a privi lumea, s-au abătut mult de la Ortodoxie. Principalul lor păcat a fost faptul că nu-şi întemeiau convingerile şi rânduiala vieţii pe credinţa ortodoxă, ci se străduiau ca regulile şi învăţăturile Bisericii Ortodoxe să le pună în acord cu propriile lor dorinţe şi obiceiuri.

De aceea, pe de o parte, ei se interesau destul de puţin de esenţa învăţăturii ortodoxe, adesea considerând învăţătura dogmatică a Bisericii ca fiind cu totul nereală, iar pe de altă parte, respectau cerinţele şi obiceiurile Bisericii Ortodoxe, dar doar în măsura în care aceasta nu le stingherea modul de viaţă mai mult european decât rusesc.

De aici atitudinea neglijentă faţă de posturi, mersul la biserică doar pentru răgazuri scurte, şi acelea mai mult pentru satisfacerea unor sentimente estetice decât a celor religioase, şi o totală neînţelegere a religiei ca fundament principal al vieţii spirituale a omului. Mulţi, desigur, aveau o altă orientare lăuntrică, dar puţini au avut destulă putere de spirit şi pricepere ca să exprime acest lucru în viaţă.(…)

Ajunşi în străinătate, ruşii au avut de îndurat zguduiri sufleteşti şi mai puternice. În sufletul majorităţii s-a produs o ruptură semnificativă, manifestată prin întoarcerea, în masă, a intelectualităţii la Biserică. Multe biserici din străinătate sunt umplute mai ales de intelectuali.
Intelectualitatea a început să se intereseze de problemele vieţii spirituale şi a început să participe activ la acţiunile Bisericii. S-au format o mulţime de cercuri şi societăţi cu obiective religios-educaţionale, ai căror membri studiază Sfânta Scriptură, operele Sfinţilor Părinţi şi, în general, viaţa duhovnicească şi problemele teologice. Mulţi dintre aceştia au intrat în rândul preoţimii.
Însă toate aceste fenomene îmbucurătoare au avut şi o faţă negativă.

De departe, nu toţi cei care s-au întors la credinţă au primit-o în toată deplinătatea învăţăturii ortodoxe.
Mintea orgolioasă nu s-a putut împăca cu faptul că, până acum, se aflase pe o cale greşită. Aşa că apărură tendinţe de a pune în acord învăţătura creştină cu părerile şi ideile dinainte ale
proaspeţilor reveniţi la credinţă. De aici, apariţia unui şir de noi curente religios-filozofice, adesea total străine de învăţătura Bisericii(…) Sentimentul unui orgoliu subtil, legat de credința în posibilitatea omului de a trăi după propria înțelepciune, estecaracteristic multor oameni de cultură în sensul actual al cuvântului, care își așează mai presus de toate propriile concluzii și nu doresc să asculte întrutotul de învățătura Bisericii, având față de aceasta o atitudine tolerant- condescendentă.(…)

În imensa lor majoritate, ruşii duc o viaţă grea, plină de grele suferinţe sufleteşti şi lipsuri materiale. Oricât de ospitaliere ar fi cu noi unele ţări, mai ales Iugoslavia soră, al cărei guvern şi popor fac tot posibilul ca să-şi arate iubirea faţă de Rusia şi să uşureze suferinţa surghiuniţilor ruşi, ruşii simt pretutindeni durerea despărţirii de patrie.

Toată conjunctura din jurul lor le aminteşte că sunt venetici şi că trebuie să se acomodeze cu obiceiurile care adesea le sunt străine, hrănindu-se cu firimiturile care cad de la masa celor ce-i adăpostesc.

Chiar şi în ţările unde suntem trataţi cu toată bunăvoinţa, la împărţirea locurilor de muncă se dă întâietate, în mod firesc, stăpânitorilor ţării, iar veneticii, în dificila situaţie actuală a majorităţii ţărilor, adesea nu pot primi un loc de muncă. Iar aceia dintre ei care trăiesc într-o relativă bunăstare, sunt nevoiţi totuşi să resimtă în permanenţă lipsa de drepturi şi absenţa organelor care să-i apere de injustiţii.

Doar o relativ infimă parte a lor s-a contopit total cu societatea locală, dar această stare este adesea legată de o totală înstrăinare faţă de poporul natal şi de ţară.
În această situaţie dificilă din toate punctele de vedere, ruşii din exil au dovedit răbdarea ieşită din comun, puterea de a îndura şi spiritul de sacrificiu. Ca şi cum ar fi uitat de condiţiile de viaţă prospere de odinioară, de meritele lor faţă de patrie şi faţă de ţările aliate cu ea în timpul marelui război(nota noasträ: primul război mondial, dacă ţinem seama că documentul a fost alcătuit în 1938) , ca şi cum ar fi uitat de studiile pe care le au şi de toate celelalte aspecte care le-ar fi putut trezi dorinţa dobândirii unui confort în viaţă, ruşii din exil s-au apucat de orice fel de muncă sau ocupaţie, numai ca să-şi asigure existenţa în străinătate.
Foştii aristocraţi şi generali s-au făcut simpli muncitori, meseriaşi şi mici negustori, nescârbindu-se de nici un fel de muncă şi ţinând minte că nici o muncă nu e înjositoare, dacă nu este legată de fapte imorale. În această privinţă, intelectualitatea rusă a dat dovadă nu numai de capacitatea de a-şi păstra energia vitală în orice situaţie şi de a învinge tot ce stătea în calea existenţei şi dezvoltării ei, dar a scos la iveală şi înaltele calităţi sufleteşti pe care le avea: puterea de a se smeri şi de a răbda.

Pe mulţi, şcoala de viaţă a surghiunului i-a renăscut moraliceşte şi i-a înălţat.
Trebuie să le dăm cinstirea şi respectul cuvenite celor care îşi duc crucea surghiunului lor, împlinind munci neobişnuit de grele pentru ei, trăind în condiţii care înainte le-au fost total necunoscute şi la care nu se gândiseră, rămânând în acelaşi timp tari cu duhul, păstrându- şi nobleţea sufletească şi iubirea de patrie şi îndurând fără cârtire încercarea, în căinţă pentru greşelile din trecut. Mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, în necinstea lor de acum sunt cu adevărat mai slăviţi decât în vremurile slavei lor; şi bogăţia sufletească dobândită de ei este mai de preţ
decât bogăţia materială lăsată în patrie, iar sufletele lor, asemenea aurului curăţat prin foc, s- au curăţat în focul suferinţelor şi ard acum ca nişte candele strălucitoare(nota noastră: să nu uităm că aici e vorba de cei ce au părăsit țara pentru a fugi de fiara comunistă, au fost constrânși de regimul ateu pe care nu l-au putut accepta, nu au plecat pentru a dobândi de exemplu un confort sporit).
Dar cu durere trebuie să observăm că nu asupra tuturor suferinţele au avut acest efect.
Mulţi s-au dovedit a fi nu aur sau metal preţios, ci trestie şi paie care sunt nimicite de foc.
Mulţi nu s-au curăţat şi au încărunţit în suferinţă dar, neîndurând încercările, s-au făcut mai răi decât erau înainte.
Unii s-au învârtoşat cu inima şi nu au înţeles că, fiind pedepsiţi de Dumnezeu, trebuie să ne mângâiem şi să ţinem minte că nu există copii care să nu fi fost vreodată pedepsiţi; şi că Dumnezeu, mustrându-ne, ne cercetează ca pe fii şi pe fiice care trebuie îndreptaţi prin ocară.
Unii ca aceştia, uitându-şi păcatele dinainte, în loc de pocăinţă, adaugă păcat peste păcat, susţinân că nu este folositor să fii drept, că Dumnezeu ori nu priveşte spre treburile omeneşti, întorcându-Şi faţa de la oameni, ori chiar că nu este Dumnezeu (Ps. 13, 1; 52, 1). Socotind, în pretinsa lor dreptate, că suferă ca nevinovaţi, aceştia sunt mai mândri cu inima decât fariseul lăudăros, iar adesea, prin nelegiuirile lor, îi întrec şi pe vameşi, în învârtoşarea lor împotriva lui Dumnezeu; ei nu sunt cu nimic mai prejos decât prigonitorii credinţei din patria noastră şi, prin felul lor de a gândi, s-au înrudit pe deplin cu aceştia.

De aceea, unii dintre duşmanii lor cei mai înfocaţi le-au devenit aici, în exil, prieteni, au devenit slujitorii lor ascunşi sau declaraţi şi se străduiesc să-şi ademenească fraţii. Iar alţii nu mai văd, în genere, nici un sens pentru a mai trăi şi se dedau viciilor în mod conştient ori, nemaigăsind bucurie în nimic, îşi sfârşesc viaţa prin sinucidere.
Mai sunt şi alţii care nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa propriei păcătoşenii. Dar voinţa le este cu desăvârşire zdrobită şi s-au făcut asemenea trestiei bătute de vânt. Pe dinafară sunt asemeni celor dinainte, despre care tocmai am vorbit, dar pe dinăuntru diferă de aceştia prin recunoaşterea mârşăviei purtării lor…

Negăsind însă forţa să se lupte cu propriile slăbiciuni, ei se coboară tot mai jos, făcându-se robi băuturilor îmbătătoare sau dedându-se narcoticelor şi devin, astfel, incapabili de orice muncă. Cu durere putem vedea cum unii oameni, odată demni şi respectabili, se coboară aproape de nivelul necuvântătoarelor şi îşi pun întregul sens al existenţei în satisfacerea slăbiciunilor lor, având ca unică ocupaţie căutarea surselor pentru acest scop. Nemaifiind capabili de un câştig propriu, ei privesc adesea cu lăcomie la mâinile trecătorilor şi, primind câte ceva de pomană, se grăbesc imediat să-şi satisfacă patima. Numai credinţa, ascunsă în străfundul sufletului multor astfel de decăzuţi, împreună cu învinuirea de sine ne pot da speranţa că nu toţi dintre ei sunt pierduţi definitiv pentru veşnicie.

Mai buni decât ei, pe dinafară, dar poate că mai răi pe dinăuntru sunt mulţi care trăiesc respectând toate regulile bunei cuviinţe şi decenţei, dar şi-au ars conştiinţa. Ocupând uneori poziţii foarte bine plătite, reuşind chiar să-şi câştige un loc în societatea în care trăiesc, aceştia, parcă împreună cu patria lor, şi-au pierdut legea morală lăuntrică. Plini de iubire de sine până în măduva oaselor, ei sunt gata să facă rău oricui ar sta în calea succeselor lor. Ei sunt surzi la suferinţele compatrioţilor lor, străduindu-se uneori să pară că n-ar avea cu ei nimic în comun. Fără ruşine, ei urzesc intrigi împotriva altora şi îi clevetesc ca să-i îndepărteze din calea lor şi fac asta unora la fel ca ei, unor surghiuniţi din patrie, ca unor oameni lipsiţi de apărare.

Sunt unii care se străduiesc să pară total rupţi de fosta lor patrie, ca să câştige bunăvoinţa noilor concetăţeni. De obicei, aceşti oameni cu sufletul pustiit nu au înlăuntrul lor nici o barieră morală, motiv pentru care sunt capabili de orice fel de nelegiuiri, în urma cărora ar avea de câştigat avantaje dacă nu vor fi descoperiţi.
De aceea, spre ruşinea noastră, aproape în toate ţările împrăştierii noastre se comit multe delicte şi crime de către oameni cu nume ruseşti, motiv pentru care lumea a început să-şi piardă încrederea în ruşi şi, din pricina unora ca aceştia, numele nostru este hulit între neamuri.

Decăderea noastră morală îşi spune deosebit de limpede cuvântul în privinţa relaţiilor de familie. Acolo se petrec lucruri cărora nimeni nu le-ar fi dat crezare acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Sfânta Taină a căsătoriei parcă a încetat să mai existe şi căsătoria s-a transformat într-o banală convenţie. O mulţime de soţi respectabili, care timp de decenii au trăit într-o căsnicie care părea fericită şi trainică, şi-au rupt lanţurile căsătoriei şi s-au legat cu altele noi.
Unii au făcut aceasta fiind stăpâniţi de patimă, alţii, pentru avantajele oferite de noua căsătorie. Se caută orice fel de motive şi de temeiuri pentru desfacerea căsătoriilor şi, pe deasupra, se declară neadevărul chiar sub jurământ.
Căsătoriile nou-înfiinţate, atât la oamenii în vârstă, cât şi la tineri, nu se remarcă prin nici o trăinicie. Au devenit un fenomen obişnuit cererile de desfacere a căsătoriei la câteva luni după întemeierea ei. Cea mai măruntă neînţelegere, cel mai mic dezacord au ajuns astăzi motiv pentru încetarea uniunii conjugale, pentru că s-a pierdut conştiinţa păcatului desfacerii căsătoriei. În schimb, desfrâul se pare că nu cunoaşte nici un fel de stavile, depăşind chiar şi regulile existente în lumea de azi. După desfacerea căsătoriei, se trece repede la o alta, la fel de şubredă ca şi prima, iar apoi, adesea, şi la o a treia.

Neavând posibilitatea să-şi satisfacă toate poftele prin legarea de căsătorii şi trecând cu vederea orice legi, bisericeşti şi morale, mulţi merg şi mai departe, neconsiderând că ar fi nevoie să apeleze la Biserică pentru binecuvântarea legăturii lor. În ţările în care legile civile permit înregistrarea căsătoriilor fără a pretinde obligativitatea căsătoriei religioase, se trece tot mai adesea la traiul în comun fără cununie religioasă, ca şi la desfacerea legăturilor de familie prin divorţ civil, chiar dacă s-a făcut cununie în biserică. În acest timp se uită că păcatul faptei nu se micşorează din motiv că i s-a dat o denumire mai cuviincioasă şi că orice trai împreună nesfinţit prin cununie religioasă este curvie şi preacurvie. Mulţi trăiesc în mod deschis în legături nelegiuite, neîngrijindu-se deloc să-şi acopere în vreun fel văditul desfrâu. Unii se poartă aşa fiind robiţi de patimă, alţii, pentru interesul obţinut din concubinaj; înăbuşind în ei orice ruşine, ei nu se ruşinează să se afişeze oriunde în societate cu concubinii şi concubinele lor, pe care îndrăznesc, pe deasupra, să-i numească şi soţi.
Deosebit de dureros este că în ultima vreme lumea a început să privească cu indiferenţă la aceste fenomene, neexprimându-şi nici un fel de reprobare, motiv pentru care ele se înmulţesc pe zi ce trece, întrucât nu mai există frâne care să le oprească. Fapta pentru care, după legile Bisericii, se cuvine oprirea de la sfânta împărtăşanie timp de şapte ani şi mai mult, iar după legile civile, limitarea drepturilor cetăţeneşti, iar societatea, până nu demult, o înfiera cu dispreţ, astăzi a devenit un fenomen obişnuit, chiar printre oamenii care vin regulat la biserică şi doresc să participe la treburile parohiale – ceea ce, după pravilele Bisericii, nu au dreptul, dacă duc o asemenea viaţă.

Ce să mai vorbim despre cei care se supun mai puţin influenţei Bisericii! Cât de mult a
decăzut moralitatea unei părţi a compatrioţilor noştri, care au ajuns să frecventeze regulat locurile în care femeile locuiesc în speluncile de desfrâu! Dedându-se unei vieţi mai rele decât a animalelor, ei îşi necinstesc numele de rus şi atrag mânia lui Dumnezeu asupra generaţiei actuale.

Generaţia viitoare, copiii şi tineretul, cresc, urmărind aceste lecţii de imoralitate din partea adulţilor. Dar şi în afară de aceasta, generaţia actuală comite un mare păcat faţă de întreaga generaţie viitoare în totalitate, conferind prea puţină atenţie educaţiei ei. Dacă mai înainte, în patrie, o mare înrâurire asupra educaţiei copiilor o aveau moravurile cotidiene şi modul de viaţă al societăţii, astăzi, lipsind toate acestea, copiii ar putea fi crescuţi cum se cuvine doar printr-o atenţie sporită acordată educaţiei din partea părinţilor şi a vârstnicilor. În acelaşi timp, putem observa contrariul: se acordă o atenţie cu totul redusă educaţiei copiilor, nu numai din partea părinţilor, adesea ocupaţi cu căutarea mijloacelor de trai, dar şi din partea întregii societăţi ruse din străinătate, în genere. Chiar dacă în unele locuri s-au organizat şcoli în limba rusă – care însă nu întotdeauna îşi împlinesc menirea – în majoritatea lor copiii ruşi din diaspora studiază în şcoli străine, unde nu învaţă nici legea dreptslăvitoare a lui Dumnezeu, nici limba rusă. Ei cresc complet străini faţă de Rusia, necunoscându-i adevărata
bogăţie. În unele localităţi există şcoli de duminică sau alte şcoli ruse, pentru dobândirea cunoştinţelor pe care copiii nu le pot primi în şcolile străine; există şi unele organizaţii care se ocupă, în parte, de aceasta. Dar suntem nevoiţi să recunoaştem cu tristeţe că părinţii se îngrijesc prea puţin să-şi trimită copiii la aceste şcoli, şi de aceasta se fac vinovaţi nu doar părinţii săraci, ci, încă mai mult, cei bogaţi.

În anii care au trecut, în pofida condiţiilor anevoioase pentru ei, mulţi ruşi au reuşit totuşi să-şi agonisească sau să-şi creeze o situaţie apreciabilă. Sunt printre noi şi dintre cei care au putut scoate din Rusia sume de bani substanţiale sau au avut încă dinainte capital în străinătate şi l-au păstrat până azi. Cu toate că mulţi dintre aceştia îşi ajută cu mărinimie confraţii şi cauza generală a ruşilor [emigranţi], totuşi majoritatea se ocupă numai de problemele personale. Tratând cu indiferenţă necazurile compatrioţilor lor, pe care-i privesc de sus, ei sunt preocupaţi de sporirea propriilor avuţii, iar timpul liber şi-l consumă în distracţii şi petreceri luxoase, nu rareori uimindu-i pe străini prin nechibzuinţa cu care-şi risipesc banii – străini care refuză să creadă că există şi ruşi nevoiaşi, de vreme ce sunt printre ei asemenea bogătaşi, şi se indignează apoi când vin la ei ruşi să le ceară ajutor. Într-adevăr, dacă ar exista mai multă conştiinţă naţională şi înţelegere a datoriei faţă de patrie, s-ar mai putea face încă multe lucruri bune în diaspora.
Astăzi avem doar o parte cu totul neînsemnată din ceea ce am fi putut avea, dar chiar şi acele puţine organizaţii de binefacere şi educaţionale pe care le avem sunt susţinute mai mult prin donaţiile străinilor, decât prin ale noastre. De aceea, majoritatea instituţiilor noastre nu deţin destule mijloace, iar ruşii avuţi, în loc să le vină în ajutor, preferă să se folosească de instituţiile străine analoage, investindu-şi capitalul în acestea, iar de instituţiile ruseşti se folosesc cei mai puţin înstăriţi. Este o ruşine pentru noi că ruşii înstăriţi îşi dau adesea copiii la studii în şcoli străine, care, oricât de bine ar fi situate, nu le pot oferi nimic copiilor pentru o înţelegere creştin-ortodoxă a lumii şi pentru cunoaşterea patriei lor. Ei [ruşii înstăriţi] nu oferă nici un fel de ajutor şcolilor ruse şi nici nu se îngrijesc să le completeze copiilor lor golurile în privinţa educaţiei naţionale, având totuşi posibilităţi materiale să o facă. Mulţi părinţi sunt cu totul indiferenţi faţă de viitoarea concepţie despre lume şi viaţă a copiilor lor, şi unii din sărăcie, pentru a profita de burse, iar alţii, cu toate că au fonduri considerabile, îşi dau copiii la instituţii de învăţământ al căror scop declarat este formarea copiilor într-un duh potrivnic Ortodoxiei. Diferite colegii unde se desfăşoară o anumită educaţie religioasă, dar diferită de cea ortodoxă, sunt pline de copii ruşi, înscrişi acolo ori de părinţi bogaţi, care văd în educaţie doar partea de suprafaţă, ori de părinţi săraci, ademeniţi de educaţia gratuită a copiilor lor şi care pentru aceasta îşi oferă copiii instituţiei, pentru a fi formaţi după dorinţa acesteia.
Suntem nevoiţi să prevedem că, în viitor, din diaspora [rusă] se vor ridica mulţi lucrători conştienţi împotriva Rusiei pravoslavnice, care se vor strădui să o catolicizeze sau să semene în ea diferite secte, sau dintre cei care, rămânând ruşi şi ortodocşi pe dinafară, vor activa în ascuns împotriva Rusiei. Mulţi dintre cei care astăzi învaţă în şcoli străine, mai ales în cele din cadrul mănăstirilor[heterodoxe] – dar desigur că, în nici un caz, toţi – vor deveni trădători ai credinţei şi ai patriei lor. Vinovaţi de aceasta nu vor fi numai ei, ci şi mai vinovaţi vor fi părinţii lor, care nu i-au păzit de acest drum şi care n-au semănat în sufletele lor un devotament statornic faţă de Ortodoxie.
Străduindu-se să-şi asigure doar material copiii în viaţa aceasta şi, de aceea, alegându-le şcoli care, după părerea lor, le-ar putea asigura un viitor mai bun, aceşti părinţi nu sunt atenţi la sufletele copiilor lor şi se fac vinovaţi de viitoarea lor cădere şi trădare a credinţei şi a patriei. Aceşti părinţi sunt criminali pentru Rusia, criminali mai mari decât copiii lor, care adesea la o vârstă încă inconştientă sunt ademeniţi la o altă credinţă, iar apoi sunt educaţi într- un duh de ură faţă de Ortodoxie.

La fel de criminali, pe deasupra vrednici de cel mai adânc dispreţ, sunt cei care se leapădă singuri de credinţa dreptslăvitoare, ca să-şi asigure o situaţie mai avantajoasă sau un loc de muncă bine plătit. Păcatul lor este păcatul trădătorului Iuda, iar situaţia sau avantajele câştigate prin lepădarea credinţei sunt arginții lui Iuda. Să nu susţină unii ca aceştia că au procedat aşa din convingerea că Ortodoxia nu este adevărul şi că se vor strădui să slujească Rusiei, în noua lor credinţă. Rusia s-a întemeiat şi s-a preamărit prin Ortodoxie şi numai Ortodoxia o va mântui. Asemeni celor ce au trădat-o în vremurile de restrişte din anul 1612, noii trădători nu trebuie să fie admişi la zidirea noii Rusii şi chiar nu trebuie lăsaţi să intre în hotarele ei. Şi, în general, ce poate oferi străinătatea viitorului, în condiţiile descompunerii care domneşte în ea? Nu va deveni ea oare un nou focar de infecţie când ne vom întoarce în patrie?(…)

Ruşilor(n.n. și tuturor ortodocșilor) din exil le este dat să lumineze întreaga lume cu lumina Ortodoxiei, pentru ca şi celelalte popoare, văzându-le faptele bune, să-l proslăvească pe Tatăl nostru Care este în ceruri, şi prin aceasta să-şi afle mântuirea. Neîmplinindu-şi misiunea şi chiar înjosind Ortodoxia prin viaţa pe care o duce, diaspora noastră are în faţă două căi: ori să se întoarcă pe calea pocăinţei şi, implorând iertare de la Dumnezeu şi renăscând cu duhul, să devină în stare să ajute la renaşterea suferindei noastre patrii, ori să fie definitiv respinsă de Dumnezeu şi să rămână în exil, prigonită de toţi, până când nu va decădea treptat şi nu va dispărea de pe faţa pământului.”

Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea-
„PREDICI ŞI ÎNDRUMĂRI DUHOVNICEŞTI” , București 2001, capitolul „Starea spirituală a emigraţiei ruse – Dare de seamă la Sinodul întregii Biserici din exil, din 1938” pag 55-62