Dumnezeu să ne lumineze și să ne înțelepțească pe toți!
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
Sfinții Părinți ai Bisericii noastre au rânduit cu o înțelepciune desăvârșită cele șase duminici speciale, ca evenimente ce marchează călătoria noastră spirituală de-a lungul Sfântului și Marelui Post. Astfel, primele două duminici, a Ortodoxiei și a Sfântului Grigorie Palama au fost alese pentru a ne întări în credința dogmatică ortodoxă, care este singura care ne poate asigura o viață duhovnicească adevărată, prin care să primim mântuirea. Duminica a treia, închinată Sfintei Cruci, ne dezvăluie cerințele pe care trebuie să le îndeplinească orice creștin pentru a deveni ucenic adevărat al lui Hristos. Duminicile a patra și a cincea sunt închinate la două sfinte mari personalități ale vieții duhovnicești: Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca. Ultima duminică, a Stâlpărilor, este dedicată Intrării triumfale a Domnului nostru Iisus Hristos și deschide calea spre a merge împreună cu Hristos prin Sfintele Patimi pentru a ajunge în final la marea biruință asupra morții în luminata zi a Învierii.
De ce l-au ales Sfinții Părinți pe Sfântul Ioan Scărarul ca model de urmat pentru creștinii care au străbătut prima jumătate a postului? În primul rând, pentru că se cuvenea să recunoaștem că atunci când ne străduim să urcăm și noi pe treptele scării descrise de el, îl vedem pe însuși marele cuvios Ioan urcând și el împreună cu noi, întrucât el este model viu al științei duhovnicești. El însuși s-a făcut scară ce ne conduce pe noi pe drumul greu al urcușului duhovnicesc. În al doilea rând, pentru celebra sa carte numită „Scara”, care este cea mai importantă dintre lecturile duhovnicești pentru creștinii care se luptă să se biruiască pe sine pentru a dezrădăcina patimile și a cultiva virtuțile. Poate că niciun alt cuvios părinte filocalic nu a reușit să descrie mai sistematic, mai detaliat și mai cuprinzător, toate etapele vieții spirituale, de la stadiul cel mai de jos, de om robit de patimile lumești, până la stadiile cele mai înalte, la care omul poate ajunge în viața aceasta pământească, adică nepătimirea, apoi iluminarea și desăvârșirea. Un ultim motiv este că data adormirii în Domnul a Sfântului Ioan Scărarul este 30 martie, deci este plasată întotdeauna în zilele Postului Mare. De aceea, pe lângă prăznuirea lui obișnuită, din ziua adormirii, având în vedere importanța copleșitoare a personalității și scrierilor sale, Biserica i-a dedicate și o duminică specială, anume a patra a Sfântului și Marelui Post al Paștilor.
Să încercăm să oferim câteva date sumare despre viața Sfântului Ioan. Monahul Daniil din Mănăstirea Rait a fost ucenicul și biograful Sfântului Ioan Scărarul. Însă el nu a menționat data și locul nașterii acestui Sfânt Părinte. Cercetările recente au stabilit că s-a născut în jurul anului 580 și că a fost de origine palestiniană, aparținând unei familii bogate. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a luptat cu ereticii monoelgiști și monoteliți. Sfântul Ioan a intrat în monahism la vârsta de șaisprezece ani și a fost ucenic al Cuviosului Martirie din Muntele Sinai, iar după moartea starețului său s-a retras la viața singuratică, pustnicească, petrecând patruzeci de ani într-o pustietate aflată la 8 kilometrii depărtare de Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Aici, printr-o viață de nevoință, contemplație și rugăciuni neîncetate a dobândit curăția inimii. Studiul neîncetat al scrierilor Sfinților Părinți l-a făcut pe Sfântul Ioan să-și câștige renumele de a fi unul dintre cei mai învățați călugări din acea epocă. De aceea era supranumit Ioan Scolasticul, adică învățătorul. După cei patruzeci de ani de viețuire în pustie, la vârsta de șaptezeci și cinci de ani, împlnind rugămințile monahilor sinaiți, Cuviosul Ioan a revenit în obștea mănăstirii și a fost ales egumen. Însă n-a viețuit multă vreme în obștea sfintei mânăstiri, pentru că s-a retras la viața singuratică, anahoretică, lăsându-l ca egumen pe fratele său, care era episcop de Faran și Sinai. Înainte de a muri Cuviosul Ioan Scărarul i-a făgăduit fratelui său, pe care-l lăsase egumen al mănăstirii, că dacă va afla îndrăzneală de la Dumnezeu, atunci în același an îl va chema și pe el de la viața aceasta pământească la cea cerească. Și într-adevăr această făgăduință s-a împlinit, pentru că după fericitul sfârșt al Cuviosului Ioan și Avva Gheorghe, episcopul și egumenul Sinaiului, în a zecea lună, a adormit în Domnul ca să petreacă veșnic în lumina Sfinților împreună cu iubitul său frate. Data adormirii Cuviosului Ioan Scărarul este 30 martie anul 649.
Fără îndoială, cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat Sfântul Ioan nouă creștinilor, este scrierea filocalică numită Scara, pe care a creat-o când trăia ca pustnic, la cererea Părintelui Ioan, egumenul Mănăstirii Rait. Iată cuvintele pe care Sfântul Ioan Scărarul le adresa egumenului Ioan din Rait: „Am schițat printr-o cunoștință săracă și smerită și prin mijlocirea glasului meu slăbănog prin cerneală, ca pe niște umbre cuvintele vieții, lăsându-ți ție, o, preaminunate dascăl și căpetenie de obște, să le înfrumusețezi și să le lămurești acestea și să împlinești cele ce lipsesc ca un împlinitor al legii duhovnicești. Nu-ți trimitem ție această încercare a noastră, ferit-a Domnul, că asta ar fi cea mai de pe urmă prostie, ci obștii care învață de la noi împreună cu tine, o, preaputernice între dascăli.”
Sfântul Ioan Scărarul, având o adâncă smerită cugetare, a scris această operă doar din ascultare, zicând că egumenul Ioan, de la Mănăstirea Rait, care i-a cerut-o, este mult superior lui, încât poate s-o îndrepteze, s-o îmbunătățească și s-o explice. Nici nu ar fi gândit Cuviosul Ioan Sinaitul că de opera sa se vor folosi, ca de un tratat complet ascetico-mistic, sute de generații de monahi ortodocși, de atunci până astăzi.
Scrierea intitulată Scara este concepută sub forma a 30 de trepte, arătând simbolic, ales în așa fel încât să arate vârsta la care Mântuitorul S-a descoperit pe Sine și a început lucrarea de mântuire a neamului omenesc. De la început trebuie să arătăm că scrierea a fost adresată în special monahilor, dar în mod indirect ea este de folos și creștinilor care viețuiesc în lume. Asfel, Cuviosul Ioan Scărarul scrie: „Îngerii sunt lumina călugărilor, iar viețuirea călugărească este lumina tuturor oamenilor. Drept aceea, călugării să se nevoiască în toate, să fie pildă bună, nedând nicio pricină de sminteală în nimic, în cele ce lucrează și grăiesc.”
Pentru a nu lungi cuvântul, voi trece peste descrierea amănunțită a celor 30 de trepte, pentru că ele pot fi luate din Filocalia românească volumul 10. Dacă studiem cu atenție această scriere duhovnicească, putem observa că treptele ei nu sunt concepute de autor ca niște etape pe care după ce au fost parcurse pot fi uitate. Nu, ci fiecare treaptă este o lucrare sau un exercițiu duhovnicesc ce trebuie continuat toată viața. Spre exemplu, lucrarea plânsului și osândirea de sine, trebuie să le practice atât monahul începător cât și cel înaintat în viața duhovnicească.
Sfântul Ioan Scărarul deplângea decăderea vieții duhovnicești la monahii sinaiți din vremea sa, în veacul al șaptelea, zicând: „Cei de astăzi s-au înrăit cumplit, și toți s-au umplut de închipuire de sine și de fățărnicie. Poate că arată osteneli trupești asemănătoare Părinților noștri de demult, dar de darurile lor nu se învrednicesc. Ci pe drept cuvânt ni s-a întâmplat aceasta, căci nu în osteneală, ci în smerenie și în simplitate se arată Dumnezeu.”
Dacă în vremea aceea așa era situația, că începea răcirea și slăbirea vieții duhovnicești, atunci ce putem noi zice despre vremurile acestea cumplite de decădere și de rătăcire pe care le trăim astăzi? Vedem împlinindu-se ceea ce a proorocit Sfântul Cuvios Anatolie de la Optina: „Din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în Biserică şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci niciun bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din această pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela.” 
În mânăstirile din România, duhul lumesc stăpânește peste tot, pentru că se pune accent doar pe muncă inutilă, modernizări, înlesniri și confort. Despre călugării care petrec în îndestulare, în confort și odihnă, Sfântul Isaac Sirul rostește un cuvânt înfricoșător, zicând: „În ei nu locuiește duhul lui Dumnezeu, ci duhul dracilor.” Aceasta este caracteristica generală a lumii monahale în vremurile acestea jalnice: lipsa povățuitorilor duhovnicești autentici, abandonarea duhului ascetic al viețuirii monahale de altădată, dezinteresul pentru studiul duhovnicesc, și mai grav, stăpânirea duhului lumesc ce are ca urmare atașarea monahilor față de bogății pământești trecătoare, înlesniri și confort. Pornind de la aceste realități dureroase, am să încerc să arăt câteva exemple de învățături spirituale preluate din scrierea „Scara raiului”, dar din cauză că sunt greșit înțelese, sunt rău aplicate și produc multe înșelări în lumea contemporană.
Prima problemă este ascultarea și consecințele acesteia. Ascultarea este o virtute creștină esențială, prin care omul credincios se supune celui pe care îl consideră superior lui, punând în aplicare porunca sau cererea primită de la acela. Faptul că oamenii se supun și ascultă de conducătorii lor, asigură ordinea și buna rânduială în cadrul unei comunități. Însă marea problemă este că atât cei aflați în funcții de conducere cât și cei din poziții superioare, nu înțeleg că această virtute a ascultării are niște limite precise.
Atunci când limitele ascultării sunt depășite, în sensul că pe baza ascultării conducătorul pretinde supusului său să săvârșească păcate sau să accepte învățături eretice ori păgâne, în acest caz ascultarea trebuie abandonată și înlocuită cu neascultarea. Astfel, neascultarea pașnică, cu blândețe și fermitate, devine pentru creștini singura cale de a se păzi de păcat. Învățătura despre neascultare și împotrivire față de ispititori reiese clar din Evanghelie. Știm din Sfânta Evanghelie că diavolul L-a ispitit pe Domnul nostru Iisus Hristos în pustia Carantaniei, după cum citim: „Diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și i-a arătat toate împărățiile și slava lor și I-a zis: Pe toate ți le voi da Ție dacă vei cădea înaintea mea și mi Te vei închina”(Matei, cap.4). Cu alte cuvinte I-a cerut lui Iisus să facă ascultare de el, pentru ca în schimb să-I dea lucruri trecătoare și amăgitoare. Ce i-a răspuns Iisus? „Mergi înapoia mea, satana, căci scris este: Domnului Dumnezeului Tău să I te închini și numai Lui să-I slujești”. Ce înseamnă acest lucru? Îmi ceri să fac ascultare de tine în loc să mă închin lui Dumnezeu și numai Lui să-I slujesc? Tu, viclean fiind, Îmi ceri să păcătuiesc și să mă închin ție? Niciodată nu voi face ascultare de tine. Și de aceea l-a alungat. Vedeți din acest dialog că cei ce ne cer nouă, creștinilor să facem ascultare cu scopul de a păcătui, de fapt, ne cer să facem ascultare de diavol. Numai să știți că diavolul nu cedează lupta, ci caută tot timpul să lucreze prin oamenii răi sau înșelați, pe care-i folosește ca unelte ale sale.
În Faptele Sfinților Apostoli, citim că Sfinții Apostoli Petru și Ioan, au fost duși în fața arhiereilor nelegiuiți din Sinedriu, care le-au poruncit: Nicidecum să nu mai grăiască și să nu mai învețe poporul în numele lui Iisus. În fața acestei ascultări rele, ce răspuns au dat Sfinții Apostoli? „Judecați dacă înaintea lui Dumnezeu, este drept să ascultăm de voi, mai mult decât de Dumnezeu”. Adică cei doi Sfinți au practicat sfânta neascultare și s-au împotrivit înșelătorilor arhierei. Citim mai departe în Faptele Apostolilor că Sfinții Apostoli au continuat să evanghelizeze poporul iudeu, motiv pentru care, din nou au fost arestați, aruncați în temniță și apoi aduși în fața judecății Sinedriului iudaic. Când au fost întrebați de ce n-au ascultat de porunca lor cea rea, Apostolii au răspuns: „Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor, cap.5). Acesta este răspunsul de împotrivire al creștinilor față de toți prigonitorii credinței. Sfântul Cuvios Iustin Popovici, zice că în acest răspuns al Sfinților Apostoli se cuprinde esența tuturor dogmelor și Canoanelor.
În viața aceasta pământească, creștinul trebuie să se supună atât autorității statului, cât și autorității bisericești, formate din episcopi, preoți ortodocși. Sfântul Apostol Pavel lămurește atitudinea generală a creștinilor față de autoritatea statului, când scrie: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite, ca atare cel ce se împotrivește stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu se împotriveștem iar cei ce se împotrivesc vor fi judecați” (Romani, cap.13).
Aceeași învățătură o susține și Sfântul Apostol Petru când scrie: „Supuneți-vă pentru Domnul, oricărei orânduieli omenești, fie împăratului, pentru că este înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimiși de el să-i pedepsească pe făcătorii de rele și să-i laude pe făcătorii de bine” (I Petru, cap.2). Din aceasta înțelegem că Apostolii i-au învățat pe creștini să se supună autorității statului, indiferent de atitudinea acesteia față de Biserică. Chiar și atunci când stăpânirea politică persecuta Biserica, creștinii recunoșteau stăpânirea politică și se rugau pentru prigonitori.
Însă, să fim cu luare aminte, că ascultarea față de autoritatea statului, nu înseamnă că creștinii trebuie să accepte orice poruncă sau lege emisă de ea. Sfântul Nicodim Aghioritul zice:„Atunci când se întâmplă ca un stăpânitor din afară, de altă credință, să ne silească să ne lepădăm de credința noastră, ori să încălcăm vreo poruncă a lui Dumnezeu, atunci nu se cuvine să ne supunem lui, ci să ne împotrivim până la moarte, aducându-ne aminte de cuvântul Apostolilor pe care l-au zis față de conducătorii iudeilor: Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”.
Mântuitorul ne învață: „Dați cezarului cele ce se cuvin cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, cap.22). Ce trebuie dat cezarului, respectiv conducătorului politic? Respectarea legilor, plata impozitelor și cinstea față de demnitatea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată limitele până unde merge ascultarea față de cezar, și zice: „Hristos îți spune să dai cezarului numai cele ce nu vatămă credința, altfel nu ar mai fi o dajdie sau o vamă dată cezarului, ci diavolului”. La fel învață Sfântul Vasile cel Mare: „Trebuie să ascultăm de stăpânitori numai în ce nu contravine Evangheliei și învățăturii Bisericii”.Dacă conducătorii lumești ai statului îi obligă pe credincioși la apostazie față de Hristos și de Biserica Sa sau emit legi a căror respectare duce la păcat și vătămare a sufletului, atunci credincioșii trebuie să refuze supunerea față de conducătorii nelegiuiți, adică să facă neascultare. Dar chiar și în acest caz de nesupunere față de poruncile sau legile nedrepte ale statului, conducerea bisericească nu poate îndemna poporul credincios la revoluție armată, violență sau anarhie și singura posibilitate este să se retragă în clandestinitate, să îndure pașnic toate persecuțiile.
Cea mai importantă cerință a Bisericii față de puterea de stat este să-i asigure libertatea religioasă și să nu se amestece în niciun fel în treburile Bisericii, nici în privința raportului dintre Biserică și celelalte culte. Condiția esențială pentru a se putea realiza o colaborare între puterea bisericească și puterea politică a statului este ortodoxia conducătorilor. Numai că în lumea noastră democratică, de cele mai multe ori conducătorii politici și demnitarii se declară ortodocși, dar de fapt sunt membri în organizația ocultă a masoneriei, care a fost condamnată sinodal în anul 1937. De aceea, colaborarea ierarhiei bisericești cu astfel de conducători apostați ar trebui interzisă. Atunci când conducătorii statului și dregătorii puși de ei au fost tirani și persecutori, Biserica, răstignită, și-a continuat lucrarea prin suferința și jertfa biruitoare a martirilor. Aici trebuie să spunem un lucru pe care puțini îl înțeleg, iar dintre cei puțini care înțeleg, doar o mică parte din ei sunt dispuși să și îndeplinească. Anume: mărturisirea curajoasă a Adevărului nu este o harismă specială cu care Dumnezeu îi înzestrează numai pe unii Sfinți, ci este o datorie a fiecărui creștin care este conștient că trebuie să lupte contra păcatului. A nu mărturisi Adevărul în vremuri de prigoană a credinței este același lucru cu a te lepăda de adevăr. Deci nu acela este pericolul cel mare, că mărturisind Adevărul vei fi lovit și prigonit de dușmanii credinței, ci pericolul cel mare este că, tăcând sau mergând pe calea comodă a compromisurilor cu prigonitorii, te lepezi de Adevăr și te desparți de Dumnezeu. Dar ne punem întrebarea: Câți dintre cei botezați ortodox se mai preocupă astăzi de asemenea probleme?
Mulți credincioși au părerea greșită că poruncile venite de la conducerea bisericească se execută, nu se discută, după modelul ordinelor din armată. Când sună ordinul: „ascultarea”, atunci toți trebuie să se supună, chiar dacă unii sunt nemulțumiți. Aceasta se întâmplă din cauza concepției că ascultarea se reduce la simpla împlinire a unei porunci. Dar ascultarea creștină este condiționată de iubirea față de Cel pe Care Îl asculți. În Evanghelie citim:„Cel care păzește poruncile Mele, acela este cel care Mă iubește” (Ioan, cap.14). De aici se înțelege că ascultarea și împlinirea poruncilor în mod liber, din dragoste, este o virtute. Dacă ascultarea este din frică de pedeapsă, atunci sufletul ascultătorului nu rodește duhovnicește.
Așa cum am arătat, ascultarea trebuie să înceteze acolo unde intervin neadevărul, erezia sau păcatul, pentru că dacă se elimină temelia Adevărului, atunci nici dragoste adevărată nu poate fi, pentru că dragostea se bucură de Adevăr, cum citim în Epistola Întâi către Corinteni, cap.13. Oricine vestește o altă evanghelie sau o învățătură străină de adevărul Evangheliei, indiferent că este episcop, patriarh, sau chiar Sinod format din mulți episcopi, trebuie respins și refuzat orice fel de ascultare față de ei. Este greșită opinia că orice Sinod de episcopi este considerat automat infailibil prin el însuși, ca și când Duhul Sfânt ar fi constrâns să lucreze prin acel Sinod. Autoritatea unui Sinod este conferită nu de numărul și rangul episcopilor, ci de adevărul mărturisirii de credință în acord cu învățătura Bisericii. Au existat multe Sinoade eretice sau tâlhărești, ale căror decizii au fost răsturnate de un număr mic de Sfinți Mărturisitori. Dintre acestea menționăm: toate cele șaisprezece sinoade eretice ariene, desfășurate după Sinodul I Ecumenic de la Niceea, Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449, când a oficializat erezia monofizită, Sinodul de la Yeria din anul 754, unde s-a susținut erezia iconoclastă, apoi Sinodul Local din Constantinopol, anul 869-870, unde a fost excomunicat și izgonit pe nedrept Sfântul Fotie cel Mare, pentru că n-a acceptat ereziile papei. Sfinții care au fost mari învățători ai smereniei și ai ascultării, tot ei au rămas neînduplecați și neascultători atunci când li s-a cerut să accepte învățături nedrepte sau eretice. Ar tebui să ia aminte toți cei botezați ortodox și care acceptă în mod pripit și nechibzuit deciziile așa-zisului „Sfânt și Mare Sinod” din Kolimbari, insula Creta din anul 2016. Problema este: pe cine hotărâm să urmăm, pe Sfinții Părinți sau pe ierarhii apostați și împreună mergători cu politicienii care doresc instalarea Noii Ordini Mondiale?
A doua problemă este legată de păstorul duhovnicesc. În treapta a patra, unde vorbește de fericita și pururea pomenita ascultare, Sfântul Ioan Scărarul zice: „Să alegem povățuitor în mod cuvenit după însușirile patimilor din noi”. Și mai departe el explică: „Ție, cel aplecat spre lăcomia pântecelui, să-ți fie povățuitor un nevoitor neîndurat în cele ale hranei. Iar tu, cel cu grumazul țeapăn (aici se referă la omul mândru, neînduplecat și îndărătnic), să ai un păzitor aspru și neîngăduitor, și nu unul blând și iubitor de oameni.”
Pentru a întări această învățătură despre alegerea de către fratele începător a păstorului potrivit pentru vindecarea patimilor sale, relatează un episod în care trei monahi tineri l-au rugat pe Cuviosul Ioan Savaitul să-i primească ucenici. Acela, cu toate că din smerenie nu i-a primit, dar prin harisma ce-o avea, i-a povățuit pe fiecare să urmeze căi potrivite cu înclinațiile lor sufletești. Astfel, primului i-a spus să stea supus față de un bătrân la o chilie izolată în liniștea pustiei, la cel de-al doilea i-a spus să viețuiască împreună cu ceilalți călugări în obștea mânăstirii, iar celui de-al treilea i-a spus: „Să alegi, de este cu putință, pe cel care socotești că nu e altul între oameni care să lovească mai tare și mai aspru, ca să te deprinzi întru nevoință.” Și i-a mai spus să nu se despartă niciodată de acel părinte, chiar dacă l-ar vedea făcând păcatul curviei, și să se întrebe pe el însuși: „Prietene, cu ce scop ai venit în mânăstire?”
Dar creștinii laici care viețuiesc în lume, cum vor ști să aleagă duhovnicul potrivir? Criteriul alegerii este să-l accepți și să-l urmezi pe preotul care este sever și canonisește corect fiecare păcat, așa cum au predanisit Sfinții Părinți când au întocmit Sfintele Canoane și să se ferească de preoții care spovedesc superficial, grăbit și dezleagă ușor și pe toți la Sfânta Împărtășanie. Strategia pastorală legată de Taina Spovedaniei la majoritatea preoților de astăzi este caracterizată prin laxism iresponsabil cu efecte pierzătoare de suflete. Situația a devenit de multă vreme alarmantă, pentru că majoritatea preoților canonisesc păcatele foarte grave cu o oprire simbolică de la Sfânta Împărtășanie de la un post la altul sau nici măcar atât.Aceasta nu este grijă pastorală, nici lucrare iubitoare de oameni, cum încearcă unii să se justifice, ci este o batjocorire a Tainei Pocăinței și o împreună mergere spre batjocorirea Dreptului Judecător. Nu deasa împărtășanie cu Sfintele Taine ar trebui să fie preocuparea preoților ortodocși în zilele noastre, ci trezirea conștiinței credincioșilor spre a pune măcar începutul lucrării de despătimire. Lectura atentă a operei „Scara Raiului”, unită cu exerciții de nevoință, i-ar ajuta foarte mult pe oameni în acest sens.
Tot în legătură cu alegerea păstorului duhovnicesc, Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează zicând: „Să nu căutăm povățuitori înainte-știutori, nici înainte-văzători, ci, înainte de toate, smeriți cu cugetul și potriviți cu bolile noastre, prin viețuirea și așezarea lor sufletească.”Voi încerca să ofer un exemplu practic, ca să puteți înțelege dacă un anumit preot duhovnic are o așezare smerită a sufletului, sau dimpotrivă, este înclinat spre părerea de sine și slava deșartă.
Unul dintre multele efecte rele pe care le-a generat Sinodul din Creta în viața Bisericii este că a legalizat, oficializat și consolidat erezia ecumenismului. În fața acestei situații nou-apărute, preoții duhovnici au fost nevoiți să ia o decizie clară: ori să asculte de ierarhii eretici care au aprobat documentele, ori să înceteze comuniunea bisericească cu ei prin a se îngrădi de erezie.
Pentru a rezolva această dilemă, unii preoți au recurs la o metodă greșită, deși în aparență ea părea bună. Preotul a zis așa: Mă voi ruga și ce-mi va descoperi Dumnezeu, aceea voi face.Această metodă este greșită din trei motive:
1.Preotul respectiv ignoră mărturiile Sfinților secolului 20, care au demonstrat și argumentat că ecumenismul este cea mai mare erezie, iar ce-i care-l propovăduiesc public sunt eretici. Deci, preotul, dacă ar fi vrut să nu greșească, trebuia să studieze scrierile Sfinților împotriva ecumenismului și mai departe să aplice Sfintele Canoane față de ereticii încă necondamnați sinodal.
2.Al doilea argument: Pentru ca un preot să afle direct și fără greșeală voia lui Dumnezeu în orice problemă și în orice moment, el trebuie să fi atins treapta curăției inimii, după cum scrie Sfântul Ioan Scărarul în treapta a 26-a. Aceasta este o măsură duhovnicească foarte înaltă în care omul nu se mai învoiește deloc cu ispitele gândurilor rele. Din toate acestea ne dăm seama că preotul care are pretenții să-i descopere Dumnezeu direct adevărul, are o părere foarte înaltă de sine și din această cauză absolut sigur va cădea în înșelare.
3.Al treilea argument: Preotul respectiv greșește pentru că se pune pe sine ca fiind criteriu al adevărului, zicând: Mie Dumnezeu mi-a descoperit că trebuie să ascultăm de ierarhi, chiar dacă au greșit la Sinod. Deci, pe baza unor închipuiri și false descoperiri, preotul, care se bazează pe capacitatea lui de mare rugător, cade în înșelare și atrage după sine pe toți care îl ascultă.
Mai trebuie să spunem și că preotul respectiv este un model de pietism religios, adică are convingerea că poți avea o relație autentică cu Dumnezeu, fără a cunoaște dogmele, Canoanele și practicile Sfinților Părinți. Pentru cei ce nu știu e este pietismul, acesta este un curent religios apărut în cadrul comunităților eretice protestante în secolul al 17-lea, care susține că poți avea o relație vie, sentimentală cu Dumnezeu ignorând cu totul adevărul dogmatic.
Una dintre învățăturile asupra cărora Sfântul Ioan Scărarul atrage în mod deosebit atenția îl constituie multele și diversele pericole care-l asaltează pe monah în decursul vieții sale pământești. El compară parcurgerea vieții pământești cu plutirea pe o mare plină de pericole. Desigur, aici trebuie să completăm, că dacă monahul este expus la atâtea pericole, deși trăiește într-o comunitate omogenă de credincioși, care toți vor același lucru, adică mântuirea, cu atât mai mult este asaltat de răutăți și primejdii creștinul laic ce petrece în lume. În capitolul 26, cu titlul: Despre deosebirea gândurilor, patimilor și virtuților, Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cumplită mare străbatem, o, călugări smeriți și plină de multe valuri și stânci înălțate, de vârtejuri amețitoare, de stânci ascunse, de dihanii, de pirați și de hăuri.”
Observăm în această înșiruire, că fiecare pericol vizibil, exprimă alegoric o anumită patimă sau lucrare ispititoare din lumea nevăzută. Iată și tâlcuirea pe care ne-o oferă Sfântul Ioan:„Stâncile văzute ale sufletului sunt mânia năpraznică sălbatică. Vârtejul amețitor este deznădejdea, ce învăluie mintea și caută să o arunce în prăpastia descurajării. Stânca ascunsă sub apă este neștiința, care ține răul ca bine. Dihania este trupul nostru mic și sălbatic. Pirații sunt slujitorii atot-cumpliți ai slavei deșarte, care răpesc încărcătura corabiei noastre și osteneala virtuților. Valul este pântecele umflat și greu, care ne predă dihaniei trupului. Hăul este mândria azvârlită din cer, care ne ridică până la cer și ne aruncă până în abisul cel fără de fund.”
Din toate aceste pericole expuse de Sfântul Ioan Scărarul, am să încerc să analizez una dintre ele, care este bine camuflată și de cele mai multe ori greu de observat. Este vorba de neștiința învățăturii bisericești, care-l determină pe om să perceapă răul ca bine, dar și invers, binele ca rău. Sfântul Ierarh Epifanie, episcopul Salaminei zice: „Mare prăpastie și adâncă groapă este neștiința Scripturilor”. Și tot el zice: „Mare trădare a mântuirii este a nu ști niciuna din Dumnezeieștile Legi”.
Un prim exemplu prin care din cauza neștiinței, credinciosul consideră binele ca fiind rău, este legat de porunca evanghelică:„Nu judecați ca să nu fiți judecați” (Matei, cap.7). Porunca se referă la toate păcatele, cu excepția păcatului împotriva Duhului Sfânt. Orice păcat ar face omul: curvie, mânie, lăcomie, iubire de bani și altele, prin acestea el încalcă legea Evangheliei, îl mustră conștiința și se poate ușor pocăi. Însă dacă omul săvârșește păcatul ereziei, atunci el face un lucru mult mai grav, pentru că schimbă Legea Evangheliei și o înlocuiește cu o lege falsificată. În acest caz, se îndreptățește pe sine mereu și nu-l mustră conștiința că a greșit, de aceea foarte greu se mai pocăiește.
Sfântul Apostol Pavel scrie despre cei ce vor să strice Evanghelia lui Hrisros, adică să o interpreteze greșit, inventând o învățătură eretică, diferită de predania Sfinților Apostoli, despre acești eretici rostește pedeapsă înfricoșătoare: „Dacă noi sau înger din cer, v-ar propovădui altceva decât ceea ce v-am binevestit noi, să fie anatema” (Galateni, cap.1). Din aceasta se vede că orice creștin ar trebui să cunoască bine Evanghelia și Credința Bisericii, iar în cazul în care oricine, indiferent ce rang ierarhic ar avea, nu doar episcop sau apostol, și chiar și un înger din cer ar vesti o erezie, atunci ai dreptul să-l judeci și să-l mustri, pentru că este vrednic de osândă. Anatema înseamnă blestemat, despărțit de Dumnezeu, vrednic de osânda veșnică. Deci cel ce susține public o erezie și cei aflați în comuniune cu el se despart de Dumnezeu. De unde știm aceasta: Chiar de la Sfântul Ioan Scărarul, care explică despre aceasta când scrie despre pocăință, și zice: „Să nu bolim în inimă de boala lui Orighen cel necredincios. Această învățătură pângărită se face lesne primită de iubitorii de plăcere, dând ca motiv iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”
Pentru cei ce nu știu, arătăm că Orighen a fost preot foarte învățat din Alexandria și a scris multe opere teologice, însă a făcut și grave greșeli dogmatice, printre care apocatastaza, preexistența sufletelor omenești înainte de trupuri și altele. Din cauza ereziilor a fost condamnat ca eretic după moartea lui, la Al Cincilea Sinod Ecumenic și atunci întrebăm: A fost necredincios preotul Orighen? Nu, ci a avut o credință falsă, străină Credința Adevărată a Bisericii și prin aceasta el s-a despărțit de Dumnezeu și este considerat ca un necredincios. Deci, ereticul, ca și ateul, nu are nicio legătură cu Dumnezeu și este despărțit de el. Din toate acestea ar trebui să înțelegem că atunci când un episcop propovăduiește public o erezie, noi, deși suntem inferiori ăn sistemul ierarhic al Bisericii, avem datoria să-l judecăm și să ne opunem lui, prin faptul că încetăm legătura și comuniunea bisericească cu el. Până când durează această luptă? Până când este judecat de un Sinod adevărat ortodox și se ia o decizie asupra lui: ori se pocăiește și este reprimit în Biserică, ori rămâne în erezie și este condamnat cu anatema. Dacă nu facem așa cum ne învață Sfinții Părinți, vom suferi dezastrul despre care a scris Sfântul Ioan Scărarul, anume: din cauza neștiinței nu vedem stânca ascunsă sub apă, izbim corabia de ea și pierim.
Aici mai trebuie să atrag atenția asupra unor încercări zadarnice din partea unor credincioși înșelați, care vor să ia apărarea episcopilor care învață public erezia, dar spun despre acei episcopi că nu pot fi socotiți vinovați până la judecata sinodală. Apărătorii episcopilor eretici aduc citate aplicate în mod greșit și spun: Voi cei ce nu-l pomeniți pe episcop, pentru că îl acuzați de erezie, nu știți ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur și oferă citatul: „Nici măcar sângele muceniciei nu poate șterge păcatul schismei”. Alt citat pe care-l aduc ei, cei ce vor să-l apere pe episcopul căzut în erezie, este din scrierile Sfântului Ierarh Martir Ignatie Teoforul. Și zice: „Nimic să nu se săvârșească fără episcop”. Vă rog să fiți atenți, că aceste citate sunt corecte, numai că ele nu se potrivesc cu situația actuală de răspândire a ereziei. Schisma este despărțirea clericilor și a credincioșilor față de episcopul ortodox, pentru alte motive decât erezia acestuia din urmă, deci pentru motive nejustificate.
În Canonul al 15-lea al Sinodului I-II Constantinopol, vedem că el permite întreruperea pomenirii numai pentru motive de erezie vădită public a ierarhului. Cealaltă învățătură, a Sfântului Ignatie, se referă la vremuri normale, de pace, fiind vorba de episcop ortodox, nu eretic. Astăzi când tăvălugul ereziei ecumeniste îi cuprinde și pe cei aleși, trebuie să ținem cont de alte învățături ale celor doi Sfinți Ierarhi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi de el ca de foc și ca de un șarpe”, iar Sfântul Ignatie Teoforul ne învață: „Dacă episcopul tău ar învăța orice în afara orânduielii date, chiar de trăiește în curăție, sau de săvârșește semne, sau proorocește, să-ți fie ție ca un lup în blană de oaie, căci lucrează la nimicirea sufletelor”.
Așa cum atrăgea atenția Cuviosul Sava Capsaliotul din Muntele Athos în 1991, nu aceasta este important, că patriarhii ecumeniști ai Bisericilor Ortodoxe Locale păstrează comuniunea cu patriarhul de Constantinopol, ci important este cine păstrează comuniunea cu Adevărul și urmează pașii Sfinților Părinți. Putem afirma că nu există niciun motiv serios pentru clericii și poporul credincios să păstreze comuniunea bisericească cu episcopii eretici ecumeniști, dar, din nefericire, mulți preoți susșin răul ca fiind bine, și asta de cele mai multe ori nu din neștiință, ci din viclenie și lașitate. și de aceea ajung să susțină diverse teorii anti-patristice. De exemplu: ei spun că preoții care vor să nu fie afectați de erezia ecumenismului, pot păstra comuniunea bisericească cu clerul ecumenist care acceptă documentele Sinodului din Creta și zic că este suficient ca preotul respectiv să vorbească public contra panereziei. Ei zic că faptele preotului nu mai contează, adică aceea că la fiecare Sfântă Liturghie preotul îl pomenește pe episcopul său, lăudându-l că drept învață cuvântul adevărului. Prin aceasta arată că preotul arată aceeași credință cu a episcopului său.
Altă teorie înșelătoare este că preoții și credincioșii trebuie să aștepte un Sinod ortodox, în care episcopii ecumeniști să se judece și să se condamne unii pe alții, și numai eventual după aceea să întrerupem pomenirea. Teoriile acestea sunt greșite, pentru că sunt contrazise de învățăturile Sfinților Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Vrăjmaș al lui Dumnezeu, nu este doar ereticul, ci și credinciosul care stă în comuniune cu el”. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare zcie: „Trebuie să ne ferim de comuniunea cu ereticii necondamnați și de cuvintele lor ca de o otravă ucigătoare de suflet.”. Iar Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei zice: „Cei cu a căror învățătură nu suntem de acord, nici comuniune bisericească nu trebuie să avem cu ei”.
Iubiți credincioși, în încheiere aș dori să vă atrag atenția că ereticii și-au expus învățăturile cu viclenie, așa încât să pară că ei sunt continuatori și apărători ai Tradiției bisericești anterioare. La fel au procedat ierarhii români ecumeniști, când au stabilit poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române zicând: Documentele Sinodului din Kolimbari, Creta, nu conțin dogme noi. Dacă vrem să știm cum stau lucrurile în realitate, să supunem învățătura ecumenismului testului grilă stabilit de Sfinții Părinți ai Bisericii. Astfel, Sfântul Vincențiu de Lerrini ne spune: „Credința adevărată este tot ce s-a crezut de către toți credincioșii din toate timpurile și din toate locurile”.
Învățătura ecumenismului a apărut la începutul secolului al 20-lea prin teoriile patriarhilor fanarioți masoni. Deci, se constată foarte clar că învățătura ecumenistă este o învățătură rătăcită recent apărută, fără niciun temei în credința și practica veche a Bisericilor Locale de pretutindeni. Deci, poziția oficială că documentele Sinodului din Creta nu conțin dogme noi este falsă și trebuie respinsă categoric. Faptul că Sinodul acesta nu a condamnat nicio erezie, ci doar a deschis calea prigonirii nedrepte a creștinilor atașați de ortodoxia autentică, demonstrează că el a fost un pseudo-sinod și un pas important spre desăvârșirea globalizării religioase antihristice.
Acum, nădăjduiesc că voi ați înțeles pericolul acestor stânci ascunse sub apă și veți ști să vă feriți de ele, plutind pe marea înviforată a acestei vieți.
Toate învățăturile amănunțite și extrem de fine și precise referitoare la lupta de despătimire și dobândire a virtuților pe care Cuviosul Ioan Scărarul ni le-a oferit, reprezintă adevăratul model de misiune spirituală ortodoxă în lumea decăzută de astăzi. Nu este necesar să ne irosim zadarnic resursele și timpul în dialoguri și alte acțiuni comune cu ereticii, ci pur și simplu, să ne străduim să trăim Sfințenia Ortodoxiei, așa cum au trăit-o și au predat-o nouă marii cuvioși. Toți cei care-l iubim pe Cuviosul Ioan Scărarul să ne silim să ne urcăm pe treptele descrise de el, cu ochii ațintiți spre Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne așteaptă și ne atrage mereu la Sine. Lui I se cuvine toată Slava, Cinstea și Închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. În vecii vecilor, Amin!

Sursa transcriptului: https://ortodoxlogos.ro/2019/04/09/sa-ne-ferim-de-stanca-ascunsa-sub-apa-erezia-care-tine-raul-ca-bine-ca-sa-nu-izbim-corabia-de-ea-si-sa-pierim-predica-parintelui-spiridon-7-aprilie-2019/

Pentru a audia și alte predici ale preoților care s-au îngrădit de erezia ecumenistă, ne puteți vizita la https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/category/predici-contemporane-ale-preotilor-antiecumenisti/