Nota noastră: Vă prezentăm în cele ce urmează, integral, necenzurat, un eseu al Parintelui Serafim Rose despre formarea tinerelor suflete și despre ce și cum  putem lua din educația lumească pentru a ne fi de folos. În continuarea acestui eseu, vă prezentăm și capitolul 97  din prima carte editată de Platina, despre viața Părintelui Serafim(The Life and Teaching of Fr. Seraphim Rose- Pathfinder to the Heart of Ancient Christianity” de Monahul Damaschin Christensen). În textul de mai jos, tot ceea ce reprezintă cuvinte ale Părintelui Serafim Rose extrase din scrisorile și din lucrările sale  le vom prezenta cu litere ingroșate și intre ghilimele. Ulterior a aparut o alta lucrare intitulata “Viata si lucrarile Parintele Serafim Rose” care este rezultatul cenzurarii de către Platina a primei lucrări. Capitolul 97 al cărții oferă un punct de vedere mai cuprinzător cu privire la aspectele abordate de Părintele Serafim Rose în eseul său -” Formarea sufletelor”.Completările vin tot din partea Părintelui Serafim Rose – fiind extrase din  “Cursul de supraviețuire ortodoxă” pe care Parintele l-a ținut la mănăstirea sa, pe parcursul a 9 luni de zile. Acest curs cuprinde lecții de artă, istorie, literatură prezentate din punct de vedere ortodox dar și lecții de teologie.

*******

 

„Formarea sufletului- Duh, suflet, trup de Ieromonah Serafim Rose, mai 1982

Sufletul care ajunge astăzi la Ortodoxie se găsește adesea într-o stare defavorizată sau chiar stricată. Adesea, auzim de la convertiți, după câțiva ani de lupte aparent nefructuoase,  că spun: „Nu știam în ce m-am băgat când am devenit ortodox.” Unii simt acest lucru atunci când sunt expuși pentru prima dată la Credința Ortodoxă, iar acest lucru îi poate determina să amâne întâlnirea lor cu ortodoxia sau chiar să fugă de ea în întregime. Un lucru similar se întâmplă adesea cu cei botezați în copilărie când ajung la anii maturi și trebuie să aleagă dacă se angajează sau nu în credința lor din copilărie.

Dintr-un punct de vedere, acesta este rezultatul angajamentului profund cerut celor serioși în ceea ce privește credința ortodoxă – un angajament cu totul diferit de cel al persoanelor care se alătură doar unei noi denominațiuni(n.n. organizatii religioase sectare desprinse din confesiunile protestante si reformate) sau secte. Există multe denominațiuni cu diferitele lor interpretări ale vieții creștine, dar numai o singură Biserică a lui Hristos care trăiește adevărata viață în Hristos și învățăturile și practica neschimbată a Apostolilor și Părinților Bisericii.
 Dar, dintr-un punct de vedere mai practic, problema constă în sărăcia sufletului nostru modern, care nu a fost pregătit sau instruit pentru a primi profunzimile adevăratei experiențe creștine. E vorba atât de un aspect cultural, cât și de un aspect psihologic al acestei sărăcii a noastre.

Este de notorietate faptul că educația tineretului de astăzi, în special în America este  deficitară în dezvoltarea capacității de răspuns adecvat la cele mai înalte expresii ale artei umane, literaturii și muzicii. Ca urmare a acestui fapt, tinerii sunt formați la întâmplare sub influența televiziunii, a muzicii rock și a altor manifestări ale culturii actuale (sau mai bine zis, anti-culturii); și, din pricina acestei stări de fapt, cât și ca urmare a acestei situații, dar, mai ales, din pricina absenței oricărei idei conștiente la părinți și profesori despre ce este viața creștină și despre cum ar trebui crescut un tânăr în ea( cum ar trebui crescut un tânăr din punct de vedere al vieții creștine) – sufletul unei persoane care a supraviețuit anilor tinereții este adesea un pustiu emoțional, dezvăluind în cel mai bun caz  lipsuri în ce privește atitudinile fundamentale față de viață, socotite odinioară  firești și indispensabile.

Puțini mai sunt astăzi în stare să-și exprime limpede emoțiile și ideile și să se confrunte cu ele într-un mod matur; cei mai mulți nici măcar nu știu ce se întâmplă înlăuntrul lor(în sine). Viața este împărțită în mod artificial în:
muncă (și foarte puțini pot pune în ea cea mai bună parte din ei înșiși, inima lor, pentru că este „doar pentru bani”); joacă( distracție)(în care mulți văd “adevăratul sens” al vieții lor), religie (de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână) și altele asemenea, fără o unitate, un numitor comun, care să stea la bază și care să dea sens întregii vieți. Majoritatea, găsind viața de zi cu zi nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantezistă, iluzorie, pe care și-o crează singuri (și în care încearcă să facă loc și religiei, să o potrivească acolo). Iar ceea ce stă la baza întregii culturi moderne, unificatorul, numitorul comun, este adorarea sinelui și cultul propriului confort, ceea ce este mortal pentru orice idee sau orice fel de viață duhovnicească.

Acesta este doar o parte a trecutului , „bagajul cultural”, pe care o persoană îl aduce astăzi cu sine când devine ortodox.(n.n. a deveni ortodox, într-un sens mai larg,  nu se referă doar la cei care se convertesc la ortodoxie venind din alte credințe, ci și la cei care, botezați ortodox fiind, se reconvertesc la ortodoxie, schimbându-și viața și încercând să trăiască conform preceptelor de viață creștină autentică). Desigur, un număr mare supraviețuiesc ca ortodocși în ciuda trecutului lor,  alții ajung la un anumit dezastru duhovnicesc din cauza trecutului; dar un număr bun rămân infirmi, schilozi duhovnicește sau cel puțin nedezvoltați duhovnicește deoarece sunt pur și simplu nepregătiți pentru ortodoxie și nu sunt conștienți de cerințele reale ale vieții duhovnicești.

Ca un început pentru a face față acestei probleme (și sperăm, în ajutorul unora dintre cei ce au dificultăți), haideți să cercetăm pe scurt învățătura ortodoxă despre natura umană(firea omenească), așa cum a fost prezentată de un profund scriitor ortodox din secolul al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă – episcopul Teofan Zăvorâtul(+1892).

În cartea sa, „Ce este viața duhovnicească și cum să ne pregătim pentru ea” (reeditată Jordanville, 1962; n.n. publicată și în România), scrie:

„Viața umană este complexă și cu  mai multe laturi. În ea există o parte a trupului, o alta a sufletului și o alta a duhului. Fiecare dintre aceste părți sau laturi are propriile sale facultăți(puteri) și propriile sale nevoi(trebuințe), propriile sale metode și propriile manifestări(lucrări), precum  și propriile moduri de satisfacere(împlinire).  Omul trăiește doar atunci când toate facultățile(puterile) sale se află în mișcare și toate nevoile sale îi sunt împlinite. Dar atunci când numai o mică parte a facultăților(capacităților) noastre se află în acțiune și când doar o mică parte a nevoilor noastre sunt împlinite – atunci o asemenea viață nu este viață. (Totul acționează impreuna ca un tot unitar, întocmai ca și mișcarea necesară în mașina ta de cusut care are loc numai atunci cînd toate componentele funcționează. Oprește activitatea unei singure părți și mașina se oprește…nu lucrează-n.n. fragmentul din această paranteză și din următoarea apare în originalul scrierii Sf. Teofan și le-am adăugat pentru o mai bună înțelegere). Nici omul nu trăiește omenește decât dacă totul în el lucrează, se află în mișcare (La o mașină încetarea vieții ei- mișcarea- este foarte vizibilă; la om, inactivitatea vieții sale, în general, este invizibilă, dacă numai un aspect al vieții lui nu se află în activitate și puține dintre nevoile sale nu sunt împlinite, deși o asemenea viață este ca și mașina cu nemișcarea ei. Aceasta este legea vieții umane!). Omul trebuie să trăiască așa cum  Dumnezeu ne-a zidit și, atunci când cineva nu trăiește în acest fel, pot spune cu îndrăzneală că nu trăiește deloc”.
Distincția făcută aici între „suflet” și „duh” nu înseamnă că acestea sunt entități separate din natura umană; mai degrabă, „duhul” este partea superioară, iar „sufletul” partea inferioară a singurei părți invizibile a omului (care, în ansamblu, se numește de obicei „suflet”). În acest sens aparțin „sufletului” acele idei și sentimente care nu sunt ocupate direct de viața duhovnicească – cea mai mare parte a artei, cunoștințelor și culturii umane; în timp ce „duhului” aparțin eforturile omului față de Dumnezeu prin rugăciune, artă sacră și ascultare de legea lui Dumnezeu.

Din aceste cuvinte ale episcopului Teofan se poate deja identifica una din greșelile comune ale căutătorilor vieții duhovnicești de astăzi: nu toate laturile firii lor sunt în mișcare; ei încearcă să satisfacă nevoile religioase (nevoile duhului) fără a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte  nevoi ale lor(mai exact cu nevoile psihologice și emoționale), sau și mai rău: se folosesc de religie în mod nelegitim pentru a împlini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni religia este un lucru artificial care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei și, adeseori, un eveniment supărător din viața lor, sau doar atracția firească față de  lume, sunt suficiente pentru a distruge universul lor de plastic(artificial) și a-i îndepărta de religie. Uneori, astfel de oameni, după experiența amară din viață, se întorc la religie(credință): dar prea adesea se pierd, sau, în cel mai bun caz, rămân infirmi și sterpi(lipsiți de roade).

Episcopul Teofan continuă în învățăturile sale:

„Un om are trei straturi ale vieții: cea a duhului, a sufletului și a trupului. Fiecare dintre acestea are suma sa de nevoi, naturale și proprii unui om. Aceste nevoi nu au toate aceeași valoare, ci unele sunt mai înalte, iar altele mai joase; iar împlinirea lor cumpănită  aduce omului pace. Nevoile duhovnicești sunt cele mai înalte dintre toate, iar când acestea sunt împlinite, atunci este pace chiar dacă celelalte nevoi rămân neîmplinite; dar când nevoile duhovnicești rămân neîndeplinite, atunci, chiar dacă celelalte nevoi sunt împlinite cu vîrf și îndesat, pacea nu este cu putință. Iată pentru ce împlinirea nevoilor duhului este numită singurul lucru care trebuiește.
„Atunci când sunt împlinite nevoile duhovnicești, ele învață  pe om cum să pună în armonie cu ele și împlinirea celorlalte nevoi , astfel încât nici ceea ce împlinește sufletul, nici ceea ce împlinește trupul să nu ajungă potrivnic vieții duhovnicești, ci să o ajute; și atunci este în om o armonie deplină  a tuturor mișcărilor și descoperirilor vieții sale, o armonie a gândurilor, simțirilor, dorințelor, lucrărilor, relațiilor, plăcerilor. Și acesta este Raiul!”

În zilele noastre, ingredientul principal care lipsește din această armonie ideală a vieții omenești este ceva care s-ar putea numi dezvoltarea emoțională a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoințe și după o înaltă viață de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea și prietenia omenească normală; căci de va zice cineva: “ Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este.  Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede ”(I Ioan 4:20)
La unii oameni acest defect există într-o formă extremă; dar ca o tendință generală el este prezent într-o oarecare măsură la noi toți cei care am fost crescuți în pustiul emoțional și duhovnicesc al timpurilor noastre.

 Așa stând lucrurile,  este nevoie deseori  să ne smerim impulsurile și nevoințele aparent duhovnicești pentru a le încerca prin disponibilitatea noastră umană și emoțională pentru ele. Așa se face că uneori un duhovnic poate să-și oprească ucenicul său de la citirea  unei cărți duhovnicești și să îi ofere în schimb un roman al lui Dostoievski sau Dickens, sau îl va încuraja să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, și aceasta fără vreun scop „estetic” în minte(căci cineva poate fi un „expert” în astfel de chestiuni și chiar  „bine dezvoltat emoțional” fără a avea cel mai mic interes pentru nevoința duhovnicească, ceea ce este, de asemenea, o stare dezechilibrată) ci numai pentru a-i subția și forma sufletul, făcându-l să fie mai bine pregătit pentru  înțelegerea adevăratelor scrieri duhovnicești.

Episcopul Teofan, în sfaturile sale către o tânără care se pregătea în lume pentru viața monahală, i-a permis să citească (în afară de alte cărți neduhovnicești) anumite romane care au fost „recomandate de oameni bine intenționați care le-au citit” (Ce este viața duhovnicească, p. 252). Ținând cont de acestea, această nouă coloană din „America Ortodoxă” va recomanda și introduce anumite opere de literatură și artă (fără a exclude forma de artă modernă a filmului), care poate fi de folos în formarea sufletelor, în special a tinerilor, în formarea atitudinilor și emoțiilor umane de bază care le pot folosi să înțeleagă și să caute să dobândească cele mai înalte  aspecte ale vieții duhovnicești.”

Forming the Soul-Spirit, Soul and Body

From „Orthodox America” by Hieromonk Seraphim

Forming the Soul – Spirit, Soul and Body

(textul în engleză, în original, îl găsiți la sfârșitul articolului)

***********

Formarea sufletelor tinere – Capitolul 97

din volumul “The Life and Teaching of Fr. Seraphim Rose- Pathfinder to the Heart of Ancient Christianity” de Monahul Damaschin Christensen

“Nici un izvor de învățătură nu trebuie trecut cu vederea în pregătirea pentru marea bătălie a vieții, și se poate dobândi ceva bun și de la scriitorii păgâni, dacă ii folosim cum se cuvine. Despre vestitul Moise se spune că a deprins înțelepciunea din știința egiptenilor și astfel a ajuns la contemplarea Celui Ce Este. Mai apoi și Daniil, la Vavilon, s-a înțelepțit întru filosofia haldeilor, ajungând a pricepe Dumnezeiasca învățătură. […] [Dar] nu trebuie să luăm toate fără osebire, ci numai cele ce ne sunt de folos. Ar fi spre rusinarea noastră dacă, în privința mâncării, am lepăda cele vătămătoare, iar cele ce țin de învățătură nu ne-am griji de cele ce țin sufletul viu, ci, asemenea pâraielor de munte, am mătura tot ce se întâmplă să iasă în cale.” (Sf. Vasile cel Mare, †379[1] )

“Când ai copii, învaţă-i muzică; desigur, muzică adevărat ă iar nu dansuri şi cântece. Muzica ajută la sporirea acceptării vieţii duhovniceşti. Sufletul devine mai rafinat. Începe să înţeleagă şi muzica duhovnicească.”

– Stareţul Varsanufie de la Optina († 1913)

 Nu cu foarte mulți ani în urmă, un tânăr doritor să îmbrățișeze viață monahală s-a dus la Muntele Athos. Aici, stând de vorbă cu cinstitul igumen al mănăstirii în care voia să stea, i-a spus:

„Cuvioase părinte, inima mea arde după viață duhovnicească, după nevoință, după neîntreruptă părtășie cu Dumnezeu, după ascultarea de un Bătrân! Învață-mă, te rog, cuvioase părinte, cum să sporesc duhovnicește!”

Îndreptându-se spre raftul cu cărți, igumenul a scos un exemplar din… David Copperfield de Charles Dickens: „Citește asta, fiule!”. „Dar, părinte“, obiecta tânărul tulburat, „cartea asta nu este decât sentimentalism victorian heterodox, un produs al robiei apusene! Nu este ceva duhovnicesc; nu este nici măcar ortodoxă! Eu am nevoie de scrieri care să mă învețe duhovnicește!“

Igumenul a zâmbit și a spus:„Dacă nu vei deprinde simțăminte fireșți, omenești și creștinești, și nu vei învăța să privești viața la fel cu micul David – cu simplitate, bunătate, căldură și iertare – atunci toate scrierile duhovnicești ortodoxe nu-ti vor fi de nici un folos”[2].

Părintele Gherman spunea cu plăcere această poveste, întemeiată pe o întâmplare adevărată, mai ales când stătea împreună cu frații în jurul mesei din trapeza. El însuși trăise ceva asemănător când, pe la nouăsprezece ani, Părintele Adrian i-a spus să citească romanele rusești clasice. El tânjea după convorbiri „duhovniceșți”, însă Părintele Adrian aducea mereu vorba despre un anume personaj sau despre o idee din operele lui Dostoievski, Goncearev etc.

Din experiența sa cu tinerii, Părintele Serafim a înțeles câtă înțelepciune era în spatele purtării Părintelui Adrian și a igumenului athonit pomenit mai sus. Într-un eseu intitulat „Formarea sufletului“(n.n. vezi eseul de mai sus), el articula cu grijă filosofia ortodoxă din spatele acesteia:

„Este de notorietate faptul că educația tineretului de astăzi, în special în America este  deficitară în dezvoltarea capacității de răspuns adecvat la cele mai înalte expresii ale artei umane, literaturii și muzicii. Ca urmare a acestui fapt, tinerii sunt formați la întâmplare sub influența televiziunii, a muzicii rock și a altor manifestări ale culturii actuale (sau mai bine zis, anti-culturii); și, din pricina acestei stări de fapt, cât și ca urmare a acestei situații, dar, mai ales, din pricina absenței oricărei idei conștiente la părinți și profesori despre ce este viața creștină și despre cum ar trebui crescut un tânăr în ea( cum ar trebui crescut un tânăr din punct de vedere al vieții creștine) – sufletul unei persoane care a supraviețuit anilor tinereții este adesea un pustiu emoțional, dezvăluind în cel mai bun caz  lipsuri în ce privește atitudinile fundamentale față de viață, socotite odinioară  firești și indispensabile.


Puțini mai sunt astăzi în stare să-și exprime limpede emoțiile și ideile și să se confrunte cu ele într-un mod matur;cei mai mulți nici măcar nu știu ce se întâmplă înlăuntrul lor(în sine). Viața este împărțită în mod artificial în:
muncă (și foarte puțini pot pune în ea cea mai bună parte din ei înșiși, inima lor, pentru că este „doar pentru bani”); joacă( distracție)(în care mulți văd “adevăratul sens” al vieții lor), religie (de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână) și altele asemenea, fără o unitate, un numitor comun, care să stea la bază și care să dea sens întregii vieți. Majoritatea, găsind viața de zi cu zi nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantezistă, iluzorie, pe care și-o crează singuri (și în care încearcă să facă loc și religiei, să o potrivească acolo). Iar ceea ce stă la baza întregii culturi moderne, unificatorul, numitorul comun, este adorarea sinelui și cultul propriului confort, ceea ce este mortal pentru orice idee sau orice fel de viață duhovnicească.

Acesta este doar o parte a trecutului , „bagajul cultural”, pe care o persoană îl aduce astăzi cu sine când devine ortodox.(n.n. a deveni orthodox, într-un sens mai larg,  nu se referă doar la cei care se convertesc la ortodoxie venind din alte credințe, ci și la cei care, botezați ortodox fiind, se reconvertesc la ortodoxie, schimbându-și viața și încercând să trăiască conform preceptelor de viață creștină autentică). Desigur, un număr mare supraviețuiesc ca ortodocși în ciuda trecutului lor,  alții ajung la un anumit dezastru duhovnicesc din cauza trecutului; dar un număr bun rămân infirmi, schilozi duhovnicește sau cel puțin nedezvoltați duhovnicește deoarece sunt pur și simplu nepregătiți pentru ortodoxie și nu sunt conștienți de cerințele reale ale vieții duhovnicești.

Ca un început pentru a face față acestei probleme (și sperăm, în ajutorul unora dintre cei ce au dificultăți), haideți să cercetăm pe scurt învățătura ortodoxă despre natura umană(firea omenească), așa cum a fost prezentată de un profund scriitor ortodox din secolul al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă – episcopul Teofan Zăvorâtul(+1892).

În cartea sa, „Ce este viața duhovnicească și cum să ne pregătim pentru ea” (reeditată Jordanville, 1962; n.n. publicată și în România), scrie:

„Viața umană este complexă și cu  mai multe laturi. În ea există o parte a trupului, o alta a sufletului și o alta a duhului. Fiecare dintre aceste părți sau laturi are propriile sale facultăți(puteri) și propriile sale nevoi(trebuințe), propriile sale metode și propriile manifestări(lucrări), precum  și propriile moduri de satisfacere(împlinire).  Omul trăiește doar atunci când toate facultățile(puterile) sale se află în mișcare și toate nevoile sale îi sunt împlinite. Dar atunci când numai o mică parte a facultăților(capacităților) noastre se află în acțiune și când doar o mică parte a nevoilor noastre sunt împlinite – atunci o asemenea viață nu este viață. (Totul acționează impreuna ca un tot unitar, întocmai ca și mișcarea necesară în mașina ta de cusut care are loc numai atunci cînd toate componentele funcționează. Oprește activitatea unei singure părți și mașina se oprește…nu lucrează-n.n. fragmentul din această paranteză și din următoarea apare în originalul scrierii Sf. Teofan și le-am adăugat pentru o mai bună înțelegere). Nici omul nu trăiește omenește decât dacă totul în el lucrează, se află în mișcare (La o mașină încetarea vieții ei- mișcarea- este foarte vizibilă; la om, inactivitatea vieții sale, în general, este invizibilă, dacă numai un aspect al vieții lui nu se află în activitate și puține dintre nevoile sale nu sunt împlinite, deși o asemenea viață este ca și mașina cu nemișcarea ei. Aceasta este legea vieții umane!). Omul trebuie să trăiască așa cum  Dumnezeu ne-a zidit și, atunci când cineva nu trăiește în acest fel, pot spune cu îndrăzneală că nu trăiește deloc” […][3]

Din aceste cuvinte ale episcopului Teofan se poate deja identifica una din greșelile comune ale căutătorilor vieții duhovnicești de astăzi: nu toate laturile firii lor sunt în mișcare; ei încearcă să satisfacă nevoile religioase (nevoile duhului) fără a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte  nevoi ale lor(mai exact cu nevoile psihologice și emoționale), sauș mai rău: se folosesc de religie în mod nelegitim pentru a împlini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni religia este un lucru artificial care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei și, adeseori, un eveniment supărător din viața lor, sau doar atracția firească față de  lume, sunt suficiente pentru a distruge universul lor de plastic(artificial) și a-i îndepărta de religie. Uneori, astfel de oameni, după experiența amară din viață, se întorc la religie(credință): dar prea adesea se pierd, sau, în cel mai bun caz, rămân infirmi și neroditori.[4] .”

Parintele Serafim a vazut aceasta traire religioasa de „plastic” in mod cat se poate de graitor atunci cand un tanar inchinator, care statuse o vreme la o alta manastire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareti, isihasm, Rugaciunea lui Iisus, adevaratul monahism, intelepciunea ascetica a Sfintilor Parinti. Intr-o zi, Parintele Serafim l-a vazut plimbandu-se prin imprejurimile manastirii si fredonand cantece rock, pocnind din degete si sarind in ritmul muzicii. Surprins, Parintele Serafim l-a intrebat daca nu vede vreo contradictie intre aceste lucruri si interesul sau pentru spiritualitate, dar tanarul a ridicat din umeri si a raspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradictie. Cand vreau spiritualitate, il pun pe Staret” – vrand sa spuna ca putea scoate oricand caseta cu muzica rock si sa puna o caseta cu Staretul sau tinand un cuvant duhovnicesc.

Parintele Serafim a inteles un lucru: faptul ca tanarul cu pricina putea sa-si compartimenteze viata in acest fel arata ca ceva lipseste din alcatuirea de temei, din formarea de bază a sufletului sau. Pentru a explica ce se intelege prin aceasta alcatuire facea referire din nou la un fragment din Sf. Teofan Zavoratul: „Un om are trei straturi ale vieții: cea a duhului, a sufletului și a trupului. Fiecare dintre acestea are suma sa de nevoi, naturale și proprii unui om. Aceste nevoi nu au toate aceeași valoare, ci unele sunt mai înalte, iar altele mai joase; iar împlinirea lor cumpănită  aduce omului pace. Nevoile duhovnicești sunt cele mai înalte dintre toate, iar când acestea sunt împlinite, atunci este pace chiar dacă celelalte nevoi rămân neîmplinite; dar când nevoile duhovnicești rămân neîndeplinite, atunci, chiar dacă celelalte nevoi sunt împlinite cu vîrf și îndesat, pacea nu este cu putință. Iată pentru ce împlinirea nevoilor duhului este numită singurul lucru care trebuiește.
„Atunci când sunt împlinite nevoile duhovnicești, ele învață  pe om cum să pună în armonie cu ele și împlinirea celorlalte nevoi , astfel încât nici ceea ce împlinește sufletul, nici ceea ce împlinește trupul să nu ajungă potrivnic vieții duhovnicești, ci să o ajute; și atunci este în om o armonie deplină  a tuturor mișcărilor și descoperirilor vieții sale, o armonie a gândurilor, simțirilor, dorințelor, lucrărilor, relațiilor, plăcerilor. Și acesta este Raiul!”
[5]

„În zilele noastre”, sublinia Parintele Serafim, ” ingredientul principal care lipsește din această armonie ideală a vieții omenești este ceva care s-ar putea numi dezvoltarea emoțională a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoințe și după o înaltă viață de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea și prietenia omenească normală; căci de va zice cineva: “ Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este.  Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede ”(I Ioan 4:20)
La unii oameni acest defect există într-o formă extremă; dar ca o tendință generală el este prezent într-o oarecare măsură la noi toți cei care am fost crescuți în pustiul emoțional și duhovnicesc al timpurilor noastre.

 Așa stând lucrurile,  este nevoie deseori  să ne smerim impulsurile și nevoințele aparent duhovnicești pentru a le încerca prin disponibilitatea noastră umană și emoțională pentru ele. Așa se face că uneori un duhovnic poate să-și oprească ucenicul său de la citirea  unei cărți duhovnicești și să îi ofere în schimb un roman al lui Dostoievski sau Dickens, sau îl va încuraja să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, și aceasta fără vreun scop „estetic” în minte(căci cineva poate fi un „expert” în astfel de chestiuni și chiar  „bine dezvoltat emoțional” fără a avea cel mai mic interes pentru nevoința duhovnicească, ceea ce este, de asemenea, o stare dezechilibrată) ci numai pentru a-i subția și forma sufletul, făcându-l să fie mai bine pregătit pentru  înțelegerea adevăratelor scrieri duhovnicești ”[6].

Cele spuse aici de Parintele Serafim despre duhovnici sunt si mai adeva­rate pentru parintii naturali, caci „formarea sufletului” trebuie sa in­ceapa din frageda pruncie. Cu prilejul unei prelegeri sustinute la pelerinajul Sf. Gherman din 1982, Parintele Serafim a dat parintilor cateva sfaturi practice de­spre cum sa foloseasca tot ce este pozitiv in lume spre binele copiilor lor:

Copilul care, încă din primii săi ani de viață, a ascultat muzică clasică de bună calitate  și și-a văzut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atât de ispitit de ritmurile crude și de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane pseudo-muzică, pe cât sunt copiii crescuți fără o educație muzicală. O astfel de educație muzicală, așa cum au spus unii dintre Staretii de la Optina, subțiază sufletul și îl pregătește pentru primirea impresiilor duhovnicești[7]  (nota editorului-În„Cursul de supraviețuire”, Pr. Serafim spunea: „Știm că Starețul Macarie de la Optina (1788-1860), înainte de a deveni călugăr, cânta la vioara. Evident, cânta piesele muzicale din acea vreme, de pe la 1810. Ce se cânta pe atunci în Vest? – Paganini, Mozart, Boccherini etc.”.) 

 Copilul educat cu literatura, dramaturgie si poezie buna si care a simtit efectul lor asupra sufletului – adica au ajuns sa-i placa – nu va cadea usor prada filmelor si programelor de televiziune contemporane sau romanelor de duzina care pustiesc sufletul si il abat de la calea crestina. Copilul deprins sa vada frumosul in pictura si sculptura clasica nu va fi atras cu usurinta de perversitatea artei contemporane si nici de stridentele produse ale publicitatii moderne si pornografiei.

Copilul care stie cate ceva din istoria lumii, mai ales din epoca crestina, si cum anume au trait si au gandit alti oameni, in ce greseli si capcane au cazut oamenii care s-au indepartat de Dumnezeu si de poruncile Sale, precum si ce viata slavita si plina de inraurire au dus atunci cand au fost credinciosi Lui – va discerne in privinta vietii si filosofiei vremurilor noastre, fara a se simti inclinat sa se ia dupa noua filosofie sau primul nou mod de viata pe care il intalneste. Una dintre problemele fundamentale cu care se confrunta educatia copiilor astazi este faptul ca in scoli nu li se mai da un sens al istoriei. Este primejdios si fatal sa lipsesti un copil de sensul istoriei. Aceasta inseamna ca el nu mai are capacitatea de a lua exemplu de la oamenii care au trait in trecut. Și de fapt, istoria se repeta mereu. O data ce iti dai seama de aceasta, devine foarte interesant de observat cum au raspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers impotriva lui Dumnezeu si care au fost urmarile si cum unii oameni si-au schimbat viata si au devenit exceptii, dand o pilda care dăinuie  pana zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important si trebuie transmis copiilor.

In general, omul familiarizat cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care in Occident au aproape intotdeauna clare nuante religioase crestine – are mult mai multe sanse de a duce o viata ortodoxa normala si rodnica decat cineva care cunoaste doar cultura populara de astazi. Cel ce s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock si, in general, oricine crede ca poate combina Ortodoxia cu acel fel de cultura – va trebui sa treaca prin multa suferinta si va avea un drum greu in viata inainte de a ajunge un crestin ortodox cu adevarat serios, capabil de a-si impartasi credinta si altora. Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii doar pentru a-i lasa sa fie devorati de lumea contemporana. Cultura lumeasca de buna calitate, daca este primita cum se cuvine, subtiaza si dezvolta sufletul; cultura contemporana de astăzi nu face decat sa deformeze sufletul, sa-l faca infirm, impiedicandu-l de a avea un raspuns deplin si firesc la mesajul Ortodoxiei.

Astfel, in lupta noastra impotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea ni le ofera, tocmai pentru a trece dincolo de ele; orice lucru bun din lume, daca suntem destul de intelepti ca sa vedem, ne indreapta catre Dumnezeu si catre Ortodoxie, si tocmai de aceea trebuie sa ne folosim de el“[8].

Cu ani in urma, atunci cand a tinut pentru prima data „Cursul de supravi­etuire ortodoxa“, in 1975, Parintele Serafim a vorbit anume despre felul in care anumite tipuri de artă pot ajuta copiii sa creasca cu o atitu­dine morala fata de sexualitate:

„In societatea prezenta, baietii, pe la varsta de 14-15 ani, stiu totul despre pacatele trupesti, mult mai mult decat stiau inainte chiar oamenii casatoriti. Ei stiu exact ce se petrece in filme, se uită la ele, iar atmosfera generala in care traiesc este una de toleranță . «De ce sa te lupti cu acest lucru?» se spune astazi. «Este ceva natural». Evident, ei sunt pregatiti pentru o viata de ingaduinta fata de pacat.

Unui asemenea baiat i se poate da dreptarul adevarului, care este castitatea, fecioria; insa aceasta este o masura foarte inalta si greu de atins, daca el nu are la dispozitie decat ideea abstracta a castitatii cu care sa se impotriveasca la toata atmosfera de senzualitate omniprezentă ce ii ataca nu doar mintea, ci si inima – iar tru­pul in mod direct. El vede pretutindeni panouri publicitare care il duc in ispita, iar revistele la care se poate uita acum sunt ingrozitoare; si toate acestea la un loc sunt mult mai puternice decat ideea singulara de a ramane curat. De fapt, toata lumea va rade de o asemenea idee, iar bietului baiat ii va fi foarte greu nu nu­mai sa reziste, dar si sa vada ca trebuie sa reziste ispitelor, fiindca totul ii arata contrariul, cu exceptia acelui mic adevar abstract ca trebuie sa fie curat. Ei bine, aici i-ar putea veni in ajutor literatura. […]

Baiatul poate citi o carte precum David Copperfield, care descrie felul cum creste un baiat: nu este vorba despre vreun calugar sau un campion al nevointei, ci despre un baiat obisnuit care creste intr-o alta epoca. […] Este intr-adevar o carte lumeasca, despre oameni care traiesc in lume – insa intr-o lume destul de diferita [de cea de azi]. Dintr-o data ai o alta perspectiva asupra lucrurilor: că lumea nu a fost intotdeauna asa cum este acum; că normele care predomina astazi tin de o anumit fel de lume, dar mai exista si alte feluri; si că exista o alta lume, normala, in care desi sexualitatea este prezenta, ea are un rol bine definit. Parca te intaresti vazand ce era normal pe atunci si cum descrie Dickens cresterea acelui baiat si felul in care el se indragosteste. […] Se simte stanjenit ori de cate ori se afla in prezenta fetei si nu-i trec defel prin cap ganduri murdare, pentru ca nu se petrece nimic de genul acesta; pe cand in romanele de astazi nu dai decat de asa ceva, asta e tot ce primești. Cartea prezinta o perspectiva mult mai inalta asupra iubirii, care este, fireste, indreptata spre casatorie, spre copii. Intreaga viata se leaga de aceasta si nicaieri in carte nu apare gandul ca ai putea avea o oarecare satisfactie de moment, pentru ca apoi sa treci la urmatoarea fata. David Copperfield viseaza tot timpul la aceasta femeie, cum va trai impreuna cu ea si cum va ajunge om mare in lume. Se intelege ca dupa casatorie va avea si legaturi trupesti, insa acasta se leaga de ceea ce urmeaza sa faca cu intreaga sa viata.

Repet, aceasta il intareste pe un baiat preocupat de aceste ispite. Cand isi pune intrebarea: «Cum anume sa ma port cu o fata?» – un model abstract nu-l ajuta prea mult. Insa daca vede cum acest personaj fictiv, care insa ilustreaza cat se poate de autentic viata dintr-o alta epoca, era atat de stanjenit, de preocupat, de politicos, de idealist si de tandru, aceasta il inspira sa se poarte mai normal, dupa pilda trecutului. Pe de alta parte, intr-un asemenea roman vedem cat de multe fatete are intreaga problema a dragostei si sexualitatii, cat de complicat se impleteste ea cu intreaga fire omeneasca. Si chiar daca nu se propovaduieste Ortodoxia, totusi întreaga atmosfera a cartii este plină măcar de o mare rămășiță de valori crestine, iar aceasta poate fi de mare ajutor baiatului la nivelul lui, nu la un nivel duhovnicesc, ci la nivelul vietii de zi cu zi in lume.

Totodata, Dickens transmite un simtamant extrem de cald al vietii, al legaturilor dintre oameni, simtamant care nu se mai oferă in scoala de azi. Si tocmai acest simtamant al legaturilor calde dintre oameni ar putea fi mai eficient in a-l pastra curat pe un baiat, decat a-i da dreptarul abstract al Ortodoxiei…Caldura lui Dickens te poate ajuta sa-ti depasesti rationalismul marginit, mult mai mult decat ani intregi de argumentari, caci, chiar daca accepti adevarul, poti sa ramai la fel de rece, rationalist si insensibil cum erai si mai inainte. Simpla lectura a lui Dickens te poate face sa izbucnesti in lacrimi de recunostinta pentru ca ai adevarata religie a dragostei. Fervoarea si compasiunea lui Dostoievski te pot ajuta sa-ti depasesti iubirea de sine si suficienta. Chiar si un scriitor ca Thomas Mann, care nu are prea multa caldura si compasiune, te poate face sa intuiesti mai profund cat de ratacita este calea pe care a apucat viata occidentala”.

În cadrul aceluiași curs, Parintele Serafim a evocat un incident din tineretea sa, in care sufletul sau s-a format dupa un dreptar al adevarului:

„Eram la colegiu si, inainte de a avea vreo sensibilitate fata de arhitectura, profesorul de germana[9] ne-a tinut intr-o zi o lectie, in timp ce ne plimbam printre doua cladiri construite la interval de vreo treizeci de ani, în mare parte cam in acelasi stil spaniol. El ne-a intrebat: «Care este deosebirea dintre aceste doua cladiri? Priviti cu atentie: una are caramizi, are linii; cealalta este din beton, este netedă, nimic. Una este calda, cealalta rece; una are in ea un simtamant omenesc, cealalta nu are nimic, este abstracta; prima este potrivita spre a fi locuita de oameni…» De aici am invatat o lectie foarte profundă, si anume ca pana si un lucru mic, cum ar fi prezenta unor linii sau a unor mici ornamente la arhitectura victoriana, care nu au nici o utilitate – toate acestea confer oanumită însușire. Astazi, ideea de a face ceva mai mult decat este strict necesar s-a pierdut. Acest utilitarism, această obsesie de a face lucruri practice sunt ucigatoare. Desigur, este mult mai ieftin sa faci lucrurile pur utilitarist, deci este cat se poate de logic; dar s-a pierdut ceva important. Daca parintii sunt capabili macar sa arate unui copil ca: «Aceasta cladire este buna; cealalta nu este buna, este mai curand moarta» – o astfel de educatie de temelie il va ajuta sa nu mai creada ca orice este modern sau orice este de ultimă oră(la ultima modă) neapărat este și cel mai bun. Nu este vorba pur și simplu de un curs de arta, ci de un curs de viata, parte a cresterii, a dezvoltării, pe care parintii si profesorii o pot da copiilor printre randurile educatiei oficiale. Toate acestea atrag după sine un anume simt artistic. Dimpotriva, educatia contemporana din scoli accentueaza lipsa de cizelare, indiferența si incapacitatea de a judeca ce e mai bun si ce e mai rau – adică relativitatea totala, care nu face altceva decât să il confuzeze pe om si-l ajuta sa se acomodeze cu lumea apostaziei. Trebuie sa existe o minima lupta constienta pentru a-l ajuta pe copil sa creasca cu altfel de influente, (diferite de ce îi oferă școala-n.n.)”.

Din toate cele spuse mai sus ne putem face o impresie referitoare la seriozitatea cu care privea Parintele Serafim educatia copiilor si a tinerilor pe care Dumnezeu i-a incredintat lui spre purtare de grija.

In anul scolar 1981-1982, Theofil era in clasa a XII-a, iar Parintele Serafim se straduia sa-l invete gramatica engleza, gramatica rusa, literatura universala, cultura muzicala, istoria, muzica bisericeasca si Tipicul bisericesc(n.n.- cartea care conţine regulile şi rubricile care în Bise­rica Ortodoxă stabilesc desfăşu­rarea şi ordinea cultului divin pentru fiecare zi din an) .

In acelasi an, Parintele Serafim a predat si un curs despre „Cum sa traim dupa conceptia ortodoxa“. O versiune mai extinsa a „Cursului de supravietuire” din 1975, acesta presupunea teste si lucrari. Primul indemn de a preda acest curs a venit in august 1981, cand un seminarist de la Jordanville, in varsta de 18 ani, a vizitat manastirea insotit de parintii sai. Parintii, care erau prieteni ai Fratiei(întemeiată de Părintele Serafim Rose și de Părintele Gherman-n.n.) de multa vreme, erau ingrijorati de viitorul fiului lor. Asemenea multor tineri de varsta lui, crescuti in societatea noastra moderna scindată, împărțită în bucăți, seminaristul era incapabil de a-si exprima si de a-si infrunta propriile emotii si idei si era foarte nesigur pe sine, pe ceea ce se întâmplă în interiorul său. Parintele Serafim nota:

El nu vrea sa faca nimic altceva, decat sa se pregateasca pentru slujirea in Biserica; dar in acelasi timp este destul de speriat de depresia ce l-a afectat anul trecut la Jordanville (si care a tinut cateva luni), ce a avut la bază inactivitatea, neputinta de a aplica ceea ce citeste in cartile duhovnicesti la realitatea vietii sale etc. In momentul de fata este intr-o stare de «lehamite», de «plictiseală» si se teme (iar noi ii dam dreptate) ca fara o supraveghere stricta isi va pierde tot interesul pentru slujirea Bisericii[10].

Afland toate aceste lucruri de la acel seminarist si de la parintii lui, parintii de la Platina avura o idee: sa-l lase sa stea la manastire si să-si faca studiile acolo, sub indrumarea si calauzirea Parintelui Serafim. Dupa ce s-a rugat pentru aceasta si a primit Sfanta Impartasanie a doua zi, tanarul a acceptat propunerea. Parintele Serafim i-a scris Episcopului Lavru din Jordanville, intrebandu-l daca mai poate sa-si ia diploma de absolvire a seminarului in aceste conditii.

Din cate stim noi despre el in ultimii ani, scria Parintele Serafim, pare a fi un baiat foarte inzestrat si motivat, care ar putea cu usurinta sa indeplineasca lucrarea necesara; iar sub o supraveghere stricta, credem ca si problemele lui emotionale (legate probabil de imaturitate) se pot rezolva [11].

Dupa unele discutii, facultatea de la Jordanville a acceptat propunerea Parintelui Serafim.

Curand, un alt seminarist de 18 ani de la Jordanville, George, a venit si el manastirea Platina ca sa-si faca studiile aici. George provenea dintr-un mediu protestant si era din Redding. Fusese botezat chiar de catre Parintele Serafim. Familia lui facuse cunostinta cu Ortodoxia de la barbatul intalnit de Parintele Gherman la libraria din Redding.

parintele-Seraphim-si-tanarul-G.-1975

Cu prilejul pelerinajului de vara din anul 1981, inca un tanar a venit sa stea la manastire: era un student pe nume Grigorie, care facea parte din asociatia ortodoxa de la Universitatea California din Santa Cruz. (In apartamentul lui Grigorie statuse Parintele Serafim cand fusese la Santa Cruz, in luna mai a ace­luiasi an.) Grigorie, un tanar serios, cu ochi albastri stralucitori si o claie de par roscat, se convertise recent la Ortodoxie de la Anglicanism si de la ceea ce nu­mea acum „harismanie“. Jinduise totdeauna dupa o viata de jertfelnicie si de apropiere de natura, iar cand a dat de Ortodoxie a indragit ideea retragerii monahale in pustie. La colegiu ducea cu el Thebaida Nordului pretutindeni ca pe un manual de scoala. Cand a venit la manastire, in august, hotarat sa ramana, parintii au observat ca se ingrijea mereu de ceilalti si era foarte saritor, si de atunci au stiut ca dorinta lui pentru nevointa pustniceasca era una adevarata, nu doar o fuga egoista de lume. Grigorie avea si o minte nespus de agera. Era limpede ca aveau de a face cu inca un suflet tanar, gata de a fi umplut, de a primi o formatie ortodoxa. Grigorie a fost imbracat ca frate si a inceput noul an scolar la cursul Parintelui Serafim.”Perspectiva ortodoxă asupra lumii”(“Orthodox World View”)

La curs au participat in total sapte oameni, atat frati de manastire, cat si studenti mireni, dar au mai fost si alti tineri si tinere care veneau cu regularitate la prelegeri in week-end. In noua luni de zile s-a parcurs un material imens. Pa­rintele Serafim a dedicat destul de mult timp teologiei dogmatice si istoriei Bi­sericii, familiarizandu-si studentii cu viețile si gandirea unui mare numar de Sfinti Parinti. In acelasi timp le-a predat mult din ceea ce ar fi invatat in mod normal in universitati, insa cu o perspectiva foarte clara, care dadea sens intregului. Intre personalitatile discutate la curs s-au numarat ganditori religiosi pre­cum Gioachino da Fiore, Martin Luther, Teilhard de Chardin; filosofii occiden­tali: Toma d’Aquino, Kant, Voltaire, Hegel, Marx, Rousseau si Proudhon; oameni de stiinta precum Copernic, Kepler, Lamarck, Lyell, Darwin si Haeckel; personalitati literare ca Homer, Dante, Milton, Samuel Richardson, Oliver Goldsmith, Henry Fielding, Daniel Defoe, Jonathan Swift, Jane Austin, Diderot, Byron, Puskin, Leontiev, Tolstoi, Cehov, Gogol, Poe, Dickens si Wordsworth; precum si politicieni si ganditori ca Iulian Apostatul, Oliver Cromwell, Boris Godunov, Petru I, Nicolae I (Ţarul favorit al Parintelui Serafim), Weishaupt, Babeuf, Bakunin, Fourier, Burke, Pobedonostev, Owen, Napoleon, Hitler, Donoso Cortes, Saint-Simon, Metternich si de Maistre. Parintele Serafim a discutat si despre operele multor pictori si sculptori, din antichitate pana la ultra­moderni. A vorbit si despre muzica Renasterii, Barocului, Clasicismului si Ro­mantismului, ca si despre noile canoane muzicale ce au urmat dupa aceea; pana si fenomenul contemporan Beatles a fost examinat dintr-o perspectiva ortodoxa.

Studentii Parintelui Serafim nici nu-si dadeau seama cat sunt de norocosi. Acesta era, de departe, cel mai profund curs pe care l-a sustinut vreodata Parintele Serafim si, din pacate, nu avea sa mai traiasca pentru a sustine un altul. Asa cum prea bine stia el insusi, o educatie atat de vasta asupra cunostintelor si experientei întregii lumi, intemeiata pe principii ortodoxe, practic a disparut in vremea noastra.

Pe langa cursul despre „Perspectiva ortodoxă asupra lumii“(“Orthodox World View”), Parintele Serafim mai preda un curs de gramatica, poezie si compozitie engleza, iar Parintele Gherman pre­da un curs de istorie si literatura bisericeasca. Studentii faceau cam douaspre­zece ore de curs pe saptamana. In plus, cei doi seminaristi mai aveau alte zece ore de studiu supravegheat, pentru anul doi de seminar, folosind materialele tri­mise de parintii si profesorii de la Jordanville.

Citirea literaturii clasice era o parte insemnata din programul de pregatire. In septembrie 1981, Parintele Serafim consemna:

Cei doi seminaristi ai nostri si-au inceput studiile «pre-teologice». Theofil isi da seama in sfarsit de impor­tanta unei educatii nereligioase ca pregatire pentru teologie (in momentul de fata il citeste pe Platon); iar – , dupa ce a citit doua piese de Puskin, a descoperit ca elementul lipsa din educatia lui era tocmai literatura lumeasca! Sindromul «saltului direct in teologie» pare a fi pricina multora probleme, atat in plan individual, cat si in Biserica luata ca intreg[12].

Unul dintre tinerii seminaristi era incapabil de a se concentra sa citeasca mai mult de o pagina o data sau de a retine ceea ce a citit. Pentru el, Parintele Serafim a trebuit sa-si faca timp si sa-l puna in fiecare zi sa-i citeasca cu voce tare carti interesante precum Crima si pedeapsa, urmand apoi o scurta discutie. Aceasta, consemna el, „a avut imediat rezultate pozitive atat la nivelul intelegerii, cat si al interesului”. Intr-alta parte remarca despre acest curs de lectura orala: Chestiunea «trezirii» ortodoxe pare a tine, uneori, de lucruri simple precum acesta[13].

Parintele Serafim a alcatuit un plan pentru al treilea, al patrulea si al cincilea an de cursuri de seminar pentru cei doi baieti de la Jordanville, ce urma sa includa toate materiile principale ce se studiau atunci la Seminarul Sfanta Treime; dar a murit chiar inainte de a incepe al treilea an de studii.

Am pomenit deja cum parintii de la Platina si-au facut timp pentru formarea sufletelor noii generatii punandu-i pe studenti sa asculte muzica clasica. Insa astazi nu numai tinerii au trebuinta de o asemenea formare: majoritatea parintilor de astazi s-au format ascultand cele mai rudimentare forme de muzica. De aceea, cu prilejul pelerinajelor Sf. Gherman, toata lumea putea sa guste din cea mai rafinata cultura crestina prin intermediul auditiilor muzicalei ale parintilor. La pelerinajul din 1979, cand Parintele Serafim a tinut un curs despre prorociile lui Daniil, le-a pus participantilor un disc cu Banchetul lui Belsatar de Handel, inspirat din cartea lui Daniil. Iar in 1981, cand a tinut cursul despre Cartea Facerii, a pus Oratoriul Creatiei de Haydn. Parintele Gherman punea alte piese muzicale, mai ales de compozitorul sau favorit, Mozart, si apoi vorbea despre ele. Un pelerin de 19 ani îşi aminteşte:

„Înainte de a veni în pelerinajul din 1981, ascultasem aproape excusiv muzică pop şi rock. Prima mea expunere reală la muzica clasică a avut loc la mânăstire. Părinţii au explicat cum muzica rock este (vorbind în general) muzica trupului; muzica clasică cea mai bună este muzica a sufletului; şi muzica bisericească este muzica duhului (partea cea mai înaltă a sufletului). Pentru a ne îndrepta către împărăţia duhului, trebuie să ne ridicăm deasupra a ceea ce este lumesc, trupesc, şi să ne pregătim terenul sufletelor noastre. Prezentată în acest context, a căpătat sens pentru mine de ce o persoană preferă să ascultă mai degrabă muzică clasică decât muzică rock. Îmi amintesc că atunci când Părintele Gherman a pus pentru noi Concertul pentru pian 24 de Mozart, mi-a pătruns sufletul. Ceva din adâncul lui a vibrat – o parte din mine despre care abia dacă știam că există.

Întorcându-mă în camera mea de la colegiu, nu mi-am aruncat imediat toate vechile mele albume, dar am început un proces treptat de “înțărcare”, ascultând mai ales muzică clasică şi muzică folk bună. Oamenii din partea de jos a sălii puneau să asculte The Rolling Stones, David Bowie şi Bruce Springsteen, în timp ce eu puneam Rimski Korsakov, Sibelius şi muzică celtică de harpă. Colegii mei studenți  începeau să răspundă. Şi sufletele lor, deasemenea, fuseseră înfometate din cauza “dietei” de muzică lumească. Se opreau lângă camera mea şi întrebau, ‘Ce este muzica aceea frumoasă pe care o asculţi? Pot să împrumut şi eu albumul?’”

 

Chiar si forma moderna a artei filmului era folosita de Parintele Serafim ca mijloc de formare sufleteasca. Odata, explica el:

„Unii parinti spun: «Vai, lumea este atat de rea; refuz sa-mi las copiii sa mearga la filme, nu vreau sa aiba nimic de-a face cu lumea, vreau sa ramana curati». Dar oricum ar fi, acesti copii vor intra candva in lume, iar faptul ca sunt lipsiti de orice fel de dieta duşevni – adica de ceea ce hraneste partea de mijloc a sufletului – inseamna ca este foarte probabil ca ei sa ia tot ce le sta in fata, la intamplare. De aceea este mult mai bine sa alegem acele filme care cel putin nu au lucruri rele si nu provoaca inclinare spre pacat[14].\(n.n. Părintele Serafim făcea aceste afirmații în anii 80; acum, din nefericire, arta modernă este aproape în totalitate coruptă și plină de păcate astfel încât nu se mai pot face selecții de filme contemporane cu conținut bun, dar se pot face alegeri din filmele mai vechi).

In perioada de dupa Craciun, între anii 1980 si 1981, Parintele Gherman si Parintele Serafim au inchiriat un aparat de proiectie si au selectat cu grija pentru tineri cateva filme clasice, intre care Hamlet (dupa Shakespeare), Nicholas Nickleby, Colinda de Craciun[15] , Documentele Clubului Pickwick si Anii de scoala ai lui Tom Brown (dupa Dickens).

In ciuda celor spuse mai sus de catre Parintele Serafim despre Charles Dickens, trebuie mentionat ca in primii sai ani de ravna ortodoxa fusese si el ca tanarul aspirant la monahism de la Muntele Athos, socotind lucrarile lui Dickens drept „sentimentalism victorian“. Acum insa, dupa ani de incalzire a ini­mii si redobandire a inocentei prin Ortodoxie, era liber sa aprecieze Documentele Clubului Pickwick asa cum le apreciase si in adolescenta, cand statea pana tarziu in noapte si le citea pe sub plapuma. Cand a vazut si ecranizarea englezeasca a romanului cu un an inainte de a muri, s-a bucurat ca un copil, razand la umorul nevinovat al lui Dickens si plangand cand Dickens revenea la mesajul crestin.

Parintele Serafim a fost intrebat odata in legatura cu filmele care ilustreaza virtuti crestine.

„Sunt foarte multe”, a raspuns el, dar acum nu se mai fac. Poate doar din cand in cand, dar sunt foarte rare. Filmele vechi, mai ales ecranizarile unor romane sau piese clasice, sunt adeseori foarte bine facute si au un sens. La Dickens totul este asa; este impregnat de crestinism. Nu vorbeste direct despre Hristos, dar este plin de dragoste. De pilda, in Documentele Clu­bului Pickwick, eroul, dl. Pickwick, este o persoana care refuza sa renunte la inocenta de a avea incredere in oameni. Pana la urma ajunge la inchisoarea da­tornicilor pentru ca avusese incredere in cineva. Acolo vine la el omul care il facuse sa intre in inchisoare si ii sedusese o ruda si care ajunsese acum el insusi in inchisoare. Dl. Pickwick plange pentru acel om si ii da bani ca sa-si cumpere de mancare, pentru ca omul nu avea cu ce sa-si ia hrana in inchisoarea datorni­cilor. Il vedem pe acest om, pe acest borfas care a profitat de toti, si o lacrima ne apare in ochi. In final, dl. Pickwick triumfa, tocmai pentru ca a avut incredere in oameni; si castiga pentru ca inimile oamenilor s-au schimbat.

Sunt multe filme vechi la fel ca acesta, care arata fie patimile oamenilor, fie inocenta lor sau felurite virtuti crestine. De fapt, romanele acestea din veacul al XIX-lea pe care se bazeaza filmele sunt cat se poate de aievea, de realiste. Ele ne arata cum sa traim o viata crestineasca normala, cum sa ne tinem in frau pa­timile care apar. Nu ne dau aceste lucruri la nivel duhovnicesc, dar prin ilustra­rea lor in viata si prin faptul ca au o intelegere de bază creștină a vietii, sunt deosebit de benefice. Nu stiu nici un film facut astazi care sa fie la fel. Poate ca pe ici pe colo se mai gaseste cate unul, insa toate au devenit asa de ciudate. […] De exemplu, Dickens te face să-ți încălzești inima fata de viata normala, de fiecare zi, pe cand un film recent precum E. T.  te face să te înduioșezi fata de o ciudatenie care devine un fel de mantuitor.

Cred ca ar trebui sa cautam mai multe filme vechi. Pentru un grup – sa zicem un grup de la o biserica – ar fi foarte bine sa se adune la un loc si sa pri­veasca aceste filme vechi si ar fi bine mai ales pentru tineri“[16].

Pe langa proiectiile de filme la ocazii speciale, Parintele Serafim isi facea timp sa-i duca pe tinerii mireni aflati la manastire la spectacole de teatru clasic. Observand incercarile Parintelui Serafim de a forma tinerele suflete, Parintele Alexei Young isi aminteste:

„Uneori Parintele Serafim trecea pe la noi, in drum spre Ashland (Oregon) unde ii ducea pe fratii mireni sa vada felurite piese de teatru la Festivalul Shakespeare de acolo. Odata – sunt aproape sigur ca era la inceputul verii cand a murit – i-a dus pe baieti sa vada Romeo si Julieta, dupa ce mai intai o citisera si o studiasera. Cand mi-am exprimat surpriza ca ii ducea pe tinerii studenti sa vada o astfel de piesa, mi-a raspuns: «Dar de ce nu? Sunt si ei oameni si au sentimente si pasiuni la fel ca toata lumea. Este mai bine pentru ei sa vada asemenea lucruri cu îndrumare si control,, decat sa se lupte singuri cu asta».

Aceasta era in deplina concordanta cu instructiunile pe care mi le dadea ori de cate ori venea Theofil la noi peste vara. «Lasa-l sa se uite la televizor, chiar si la telenovele, daca vrea, si du-l la filme. Theofil este fascinat de lume si este mai bine sa o scoata din sistemul sau acum. Dar ai grija sa vezi totul impreuna cu el si apoi sa discutati in amanunt despre ce ați vizionat astfel incat sa puna lucrurile intr-un context duhovnicesc corect». Atitudinea aceasta mi s-a parut si mie plina de intelepciune. El credea ca o mica doza regulata de lumesc poate actiona asemenea unui vaccin care sa duca in cele din urma la „imunitate” fata de atractiile lumesti.

Intr-un rand m-a rugat sa-l duc pe Theofil sa vada Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am facut. Altadata m-a rugat sa-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunostea foarte bine aceste opere si chiar mi-a dat indicatii ce «lectii» se pot invata din ele, ca sa le impartasesc lui Theofil. De fiecare data imi cerea un raport amanuntit despre cum a reactionat Theofil (sau altii), daca au «prins» esentialul, sensul corect.

Imi amintesc si cum il incuraja Parintele Serafim pe Michael Anderson [17] sa citeasca Platon si alti filosofi, discutand totul cu el in amanunt, pe masura ce Michael isi croia drum cu multa truda prin textele cu pricina. Parintele Serafim ii arata cum toate acestea se legau de Ortodoxie si de Sfinții Părinți.[…]

“Multi ani dupa ce Parintele Serafim ne-a parasit am dat peste stihul acesta (2 Tim. 1, 7) si indata m-am gandit la el, caci imi parea ca rezuma chiar conceptia lui – sau, cel putin, ceea ce am trait eu: «Ca nu au dat noua Dumnezeu duhul temerii, ci al puterii si al dragostei si al intregii-cugetari». […] in general, as zice ca oricine se deschidea fata de el – si, din nefericire, nu au fost prea multi – primea o adevarata comoara de intelepciune de la el. Insa toate acestea nu au fost prea mult pretuite inainte de a fi murit[18].

Asemenea oricarui parinte, si Parintele Serafim suferea pentru copii aflati in grija sa. Fiecare suflet tanar pe care l-a ajutat sa se formeze, inclusiv ale celor nepomeniti in aceasta carte, avea propriile rani si cicatrice tainice. Unul dintre ei a fost un copil nedorit, crescut intr-o atmosfera lipsita de dragoste, fara tata, cu o mama dezechilibrata din punct de vedere religios; altul, chiar daca provenea dintr-o familie iubitoare, avea greutati in a se gasi pe sine pe masura ce se maturiza si nu-i mai avea pe parinti alaturi ca sa-l protejeze de durele realitati ale vietii; un alt tanar, care venea dintr-o familie dezorganizata si fusese mereu mutat cand la tata, cand la mama, avea rani inca nevindecate; iar un alt frate venise la manastire din iadul intunecat al drogurilor, crimei si magiei negre, de pe urma carora inca mai avea de suferit.

Adeseori, noaptea tarziu se intampla ca Parintele Gherman sa-l vada pe Parintele Serafim rugandu-se pentru tinerii acestia si pentru toti oamenii necajiti ce au intrat in viata sa: victime ale societatii moderne nihiliste, a carei esenta o identificase cu multi ani in urma. Baietii dormeau adanc in paturile lor, in vre­me ce Parintele Serafim, in biserica rece si intunecata, luminata doar de o lu­manare, se prosterna in fata Sfintei Mese. Plangand, implora pe Dumnezeu sa-i binecuvanteze, sa-i ocroteasca si sa-i tamaduiasca.

Fratii nu au stiut nimic de aceasta decat dupa ce Parintele Serafim a adormit: abia atunci si-au dat seama ce parinte adevarat avusesera in Parintele Serafim.

Note:
[1] Sf. Vasile cel Mare, Epistole si scrieri alese, in Nicene and Post-Nicene Fathers, vol 8, pp. LXV, LXVII-LXVIII.

[2] Pr. Damaschin, „Friends, Byzantines, Countrymen”, in The Orthodox Word, nr. 137, 1987, p. 316

[3] Sf. Teofan Zavoratul, Sto est’ duhovnaiajizn’ i kak na neye nastroitia?, Man. Sf. Panteleimon, Moscova, 1914; retiparita la Holy Trinity Monastery, Jordanville, New York, 1962; trad engl., The Spiritual Life and How to Be Attuned to It, St. Herman Brotherhood, 1995, pp. 38-3B

[4] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, in Orthodox America, nr. 19, mai 1982, p. 9.

[5] Sf. Teofan Zavoratul, op. cit., pp. 95-96

[6] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, p. 9.

[7]In „Cursul de supravietuire”, Pr. Serafim spunea: „Stim ca Staretul Macarie de la Optina (1788-1860), inainte de a deveni calugar, canta la vioara. Evident, canta piesele muzicale din acea vreme, de pe la 1810. Ce se canta pe atunci in Vest? – Paganini, Mozart, Boccherini etc.”

[8] Serafim Rose, „Living the Orthodox Worldview”, pp. 168-169

[9] Este vorba probabil de Dr. Henry Cord Meyer, care a predat germana si istoria europeana la Pomona. Meyer era mentorul academic al specialistului in istorie Kaizo Kubo, care il admira foarte mult. Este acelasi profesor mentionat si la inceputul acestei carti, care era plecat pentru un an de la Pomona cand s-a petrecut tragedia lui Kaizo.

[10] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Episcopul Lavru, 31 august 1981.

[11] Ibid

[12] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 19 septembrie 1981; in Lefters from Fr. Seraphim, p. 225.

[13] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 4 februarie 1982; in Letters from Fr. Seraphim, p. 230.

[14] Transcriere dupa „Orthodox Survival Course”, despre filosofia apuseana, 1975.

[15] Versiunea britanica din 1951, cu Alastair Sim in rolul lui Scrooge.

[16] Raspunsuri la intrebari dupa prelegerea Parintelui Serafim Rose „Living the Orthodox Worldview”, sutinuta in cadrul pelerinajului de vara Sf. Gherman, 1982.

[17] Tatal seminaristului George, despre care s-a vorbit mai sus.

[18] Scrisoarea Pr. Alexei Young catre autor, 2 ianuarie 1991.

 

 

Forming the Soul – Spirit, Soul and Body

Hieromonk Seraphim (Rose)

 

The soul that comes to Orthodoxy today often finds itself in a disadvantaged or even crippled state. Often one hears from converts after some years of seemingly unfruitful struggles that “I didn’t know what I was getting into when I became Orthodox.” Some sense this when they are first exposed to the Orthodox Faith, and this can cause them to postpone their encounter with Orthodoxy or even run away from it entirely. A similar thing often happens to those baptized in childhood when they reach mature years and must choose whether or not to commit themselves to their childhood faith.

Fr. Seraphim with Bishop Nektary following his ordination to the priesthood. April 11/24, 1977

From one point of view, this is a result of the deep commitment required of those who are serious about the Orthodox Faith – a commitment that is quite different in kind from that of those who merely join a new denomination or sect. There are many denominations with their various interpretations of Christian life, but only One Church of Christ which lives the true life in Christ and the unchanged teaching and practice of the Apostles and Fathers of the Church.

But from a more practical point of view, the problem lies in the poverty of our modern soul, which has not been prepared or trained to receive the depths of true Christian experience. There is a cultural as well as a psychological aspect to this poverty of ours: The education of youth today, especially in America, is notoriously deficient in developing responsiveness to the best expressions of human art, literature, and music, as a result of which young people are formed haphazardly under the influence of television, rock music, and other manifestations of today’s culture (or rather, anti-culture); and, both as a cause and as a result of this – but most of all because of the absence on the part of pa rents and teachers of any conscious idea of what Christian Life is and how a young person should be brought up in it – the soul of a person who has survived the years of youth is often an emotional wasteland, and at best reveals deficiencies in the basic attitudes towards life that were once considered normal and indispensable.

Few are those today who can clearly express their emotions and ideas and face them in a mature way; many do not even know what is going on inside themselves. Life is artificially divided into work (and very few can put the best part of themselves, their heart, into it because it is “just for money”); play (in which many see the real meaning of their life), religion (usually no more than an hour or two a week), and the like, without an underlying unity that gives meaning to the whole of one’s life. Many, finding daily life unsatisfying, try to live in a fantasy world of their own creation (into which they also try to fit religion). And underlying the whole of modern culture is the common denominator of the worship of oneself and one’s own comfort, which is deadly to any idea of spiritual life.

Such is something of the background, the “cultural baggage,” which a person brings with him today when he becomes Orthodox. Many, of course, survive as Orthodox despite their background; some come to some spiritual disaster because of it; but a good number remain cripples or at least spiritually undeveloped because they are simply unprepared for and unaware of the real demands of spiritual life.

As a beginning to the facing of this question (and hopefully, helping some of those troubled by it), let us look here briefly at the Orthodox teaching on human nature as set forth by a profound Orthodox writer of the 19th century, a true Holy Father of these latter times–Bishop Theophan the Recluse (+1892). In his hook, What the Spiritual Life Is and How to Attune Oneself to it (reprinted Jordanville, 1962), he writes:

“Human life is complex and many-sided. In it there is a side of the body, another of the soul, and another of the spirit. Each of these has its own faculties and needs, its own methods and their exercise and satisfaction. Only when all our faculties are in movement and all our needs are satisfied does a man live. But when only one little part of these faculties is in motion and only one little part of our needs is satisfied–such a life is no life… A man does not live in a human way unless everything, in him is in motion…. One must live as God created us, and when one does not live thus one can boldly say that he is not living at all” (p. 7).

The distinction made here between “soul” and “spirit” does not mean that these are separate entities within human nature; rather, the “spirit” is the higher part, the “soul” the lower part, of the single invisible part of man (which as a whole is usually called the “soul”). To the “soul” in this sense belong those ideas and feelings which are not occupied directly with spiritual life-most of human art, knowledge, and culture; while to the “spirit” belong man’s strivings towards God through prayer, sacred art, and obedience to God’s law.

From these words of Bishop Theophan one can already spot a common fault of today’s seekers after spiritual life: Not all sides of their nature are in movement; they are trying to satisfy religious needs (the needs of the spirit) without having come to terms with some of their other (more specifically, psychological and emotional) needs, or worse: they use religion illegitimately to satisfy these psychological needs. In such people religion is an artificial thing that has not yet touched the deepest part of them, and often some upsetting event in their life, or just the natural attraction of the world, is enough to destroy their plastic universe and turn them away from religion. Sometimes such people, after bitter experience in life, return to religion: but too often they are lost, or at best crippled and unfruitful.

Bishop Theophan continues in his teaching: “A man has three layers of life: that of the spirit, of the soul, and of the body. Each of these has its sum of needs, natural and proper to a man. These needs are not all of equal value, but some are higher and others lower; and the balanced satisfaction of them gives a man peace. Spiritual needs are the highest of all, and when they are satisfied, then there is peace even if the others are not satisfied; but when spiritual needs are not satisfied, then even if the others are satisfied abundantly, there is no peace. Therefore, the satisfaction of them is called the one thing needful.

“When spiritual needs are satisfied, they instruct a man to put into harmony with them the satisfaction of one’s other needs also, so that neither what satisfies the soul nor what satisfies the body contradicts spiritual life, but helps it; and then there is a full harmony in a man of all the movements and revelations of his life, a harmony of thoughts, feelings, desires, undertakings, relationships, pleasures. And this is paradise!” (p. 65).

In our own day, the chief ingredient missing from this ideal harmony of human life is something one might call the emotional development of the soul. It is something that is not directly spiritual, but that very often hinders spiritual development. It is the state of someone who, while he may think he thirsts for spiritual struggles and an elevated life of prayer, is poorly able to respond to normal human love and friendship; for If a man say, I love God, and hateth his brother, he is a liar; for he that loveth not his brother whom he hath seen, how can he love God Whom he hath not seen.” (I John 4:20)

In a few people this defect exists in an extreme form; but as a tendency it is present to some extent in all of us who have been raised in the emotional and spiritual wasteland of our times.

This being so, it is often necessary for us to humble our seemingly spiritual impulses and struggles and be tested on our human and emotional readiness for them. Sometimes a spiritual father will deny his child the reading of some spiritual book and give him instead a novel of Dostoevsky or Dickens, or will encourage him to become familiar with certain kinds of classical music, not with any “aesthetic” purpose in mind–for one can be an “expert” in such matters and even be “emotionally well-developed” without the least interest in spiritual struggle, and that is also an unbalanced state–but solely to refine and form his soul and make it better disposed to understand genuine spiritual texts.

Bishop Theophan, in his advice to a young woman who was preparing in the world for monastic life, allowed her to read (in addition to other non-spiritual books) certain novels which were “recommended by well-meaning people who have read them” (What the Spiritual Life Is, p. 252): With this in mind, this new column in “Orthodox America” will recommend and introduce certain works of literature and art (not excluding the modern art form of the movie) which can be of use in forming souls, especially of young people, in basic human attitudes and emotions which can dispose them to understand and pursue the higher things of the spiritual life.

Source: Orthodox America

Forming the Soul – Spirit, Soul and Body